Hai ş-om mere

Am fost sâmbătă la un prim „Schimb de cărţi”. Nu că aş reprezenta vreun model în domeniu, măcar pentru un elev repetent. Ori că mi-ar fi lista de lectură prea scurtă. Ci pentru că apreciez oamenii care ies din vizuine şi primesc cu entuziasm să stea la o şuetă. Dar mai ales pentru că îi apreciez pe cei cu iniţiativă, care încearcă să animeze cumva Galaţiul pe alte laturi decât clubbing şi sport.

Din acelaşi motiv am participat şi la vreo două întâlniri ale bloggerilor gălăţeni. Şi la festivaluri, şi la expoziţii, şi la târguri, şi la spectacole, şi la vernisaje, şi la lansări de carte. Şi la prima întrunire a Green Peace Galaţi. Iar lista poate continua pe o a doua coloană, cu întâmplări la care mi-aş fi dorit dar nu am reuşit să ajung.

Am auzit adesea exclamaţii de genul „Nu se întâmplă nimic în oraş!”. Din partea unor persoane care dau senzaţia că Galaţiul locuieşte în ei, şi nu invers. Că au nevoie de o invitaţie nominală, măgulitoare, ca să ia parte la un eveniment anume. Şi, ce să mai zic, dacă nu e bere şi nu e mici atunci nimic nu e!

Pe de altă parte văd instituţii care trimit comunicate de presă cu două zile înainte de eveniment. Expoziţii despre care eşti anunţat alaltăieri pentru că - cică - dacă ar fi trimise mai devreme ar fi date uitării. Site-uri ale muzeelor şi teatrelor actualizate cu trei zile înainte de evenimentele programate.    

S-a întâmplat odată să iau parte la un concert al lui Vintilă în 10-15 oameni. Pentru că nu a fost promovat, pentru că nu s-a ştiut, pur şi simplu. S-a întâmplat, altă dată, să asist la vernisajul unei expoziţii de fotografie extrem de promovate. La care nu a venit decât presa. Pentru că celorlalţi nu le pasă de aşa ceva.

Între cele două extreme e un spaţiu imens. Se petrec lucruri. Îndrăznesc să spun că multe. Sunt afişe, sau nu sunt. Sunt event-uri pe facebook sau nu. Sunt articole în ziare, sunt site-uri despre Galaţi. Sunt impulsuri de moment „mă duc şi eu” pe care ar trebuie să le urmezi până la capăt. Căci, până la urmă, s-ar putea să te întorci acasă cu o bucurie în plus. Simplă, ieftină, delicioasă. Cu un prieten în plus. Cu o carte, cu un atograf, cu o amintire frumoasă, cu un nume de blog, cu o fotografie, cu un gând pe care atlfel nu ţi l-ai fi îngăduit.

La mulţi ani!

Când îmi voi lua din nou stilou şi cerneală îţi voi compune o scrisoare lungă şi parfumată. De ¾ dragoste şi ¼ voie bună. Sau invers. Nu ştiu încă. Ştiu doar că o voi scrie cu pofta şi cu răbdarea pe care ştiu că le ai când mă citeşti.

Îţi voi înşira la întâmplare amintiri despre gogoşi, timişorene, şeptică, acadele, concerte şi iarăşi timişorene. Le voi povesti aşa într-un amalgam de parcă s-ar fi petrecut toate odată. Căci deja mi se încâlceşte în memorie şirul anilor, anotimpurilor, drumurilor...

Am să desenez un chenar de fereastră de messenger, bine-nţeles cu share foto în dreapta, şi îţi voi trece acolo numele cu semn de două puncte după şi o cafea fierbinte şi aromată ~o) Iar tu vei înţelege că aştept răspuns şi mă vei întreba în schimb: când vii la mine?

Voi vărsa restul de călimara în ghiveciul unei plante din balcon. Veghind-o zile la rând plână va înflori în petale cu ramificaţii albastre. Şi ţi-o voi aduce în dar să îi smulgi petalele una câte una: mă iubeşte, nu mă iubeşte, mă iubeşte...   

La mulţi ani, Elennuka mea!

Trash-boom-bang

M-a frământat totdeauna grija pentru natură. Nu atât cât să mă înscriu într-o organizaţie eco. (Deşi am făcut-o şi pe asta până la urmă.) Ci doar atât cât să stau cu ochii în patru la ieşirile în aer liber şi să-i trag de mânecă pe cei care au probleme cu detectarea coşurilor de gunoi. Mi s-a răspuns adesea, la mişto, cum că ar fi biodegradabile. Cojile de seminţe, cotoarele de măr, cojile de pepene. Deci le-am recomandat la rândul meu, cu căldură, să le depoziteze acasă, în ghivece.

Am înţeles, într-un final, că cei mai mulţi oameni nu reuşesc să împletească educaţia cu ecologia şi estetica. Că ei au fost învăţaţi să nu facă mizerie în casă şi pe stradă. Iar dacă sunt pe plajă!? Ei, acolo revin la starea lor naturală de tembeli. Nu le mai sună în carcasă nicio voce autoritată care să dicteze curăţenia. Nu mai au în coastă nicio doamnă care să le scadă nota la purtare.

Mă trezesc adesea tremurând de furie în faţa unor scene cu bipezi lepădându-şi gunoaiele aiurea. Dar prefer să ţin în frâu taurul din mine, convinsă fiind că asemenea indivizi nu merită. Cântăresc din priviri mizeriile care nu mai contenesc să se adune pe marginea drumurilor, urmăresc ambalaje purtate de vânt şi mă întreb când oare vom reuşi să înţelegem curăţenia dincolo de propria ogradă.

A trecut mai bine un an de când pubelele pentru deşeuri reciclabile zac pe trotuare şi în parcări, la îndemâna oricui. De când sunt vandalizate sistematic pe timp de noapte şi golite prea rar pe timp de zi. Am văzut odată frumos aşezat lângă ele un vas de toaletă şi m-am trezit glumind că fostul proprietar nu ştie să facă diferenţa între sticlă şi ceramică. Nu, nu ştie! Şi mai sunt o groază ca el, care nu reciclează pentru că nu au cum, pentru că nu au idee să citească semnele de pe ambajale ori nu se gândesc vreo secundă la viaţa de apoi. A plasticelor, hârtiilor şi metalelor.

Luna trecută m-am gândit să cântăresc toate deşeurile reciclabile adunate. În total aproape două kilograme de plastic şi 600 de grame de hârtie/carton. La două persoane. Şi am început nişte calcule imaginare despre câte deşeuri s-ar putea recicla într-un Galaţi ceva mai civilizat. Ştiu, se vor trezi voci care să comenteze că toate cele trei pubele în care selectăm gunoaiele sunt golite în aceeaşi maşină. Şi mă voi întreba în sinea mea de ce nu au mai făcut a patra pubelă, roşie, pentru cârcotaşi, nesimţiţi şi alţi asemenea. Că datorită lor suntem pe drumul cel mai bun...

În mintea mea se învârt întruna idei despre apă risipită, materiale refolosibile şi hârtie reciclată. Caut de două luni o destinaţie pentru cei cinci litri de ulei folosit pe care chiar nu vreau să-i arunc la întâmplare. Mă zbat să-i conving pe oamenii de lângă mine că nu există indiferenţă faţă de planeta pe care trăim. Ori eşti cu, ori împotriva ei.  

recomand Home

Întâlnire cu Brumar

 *poze

Când vezi întâia oară o pădure ruginie şi simţi cum inima îţi bate a dragoste eternă. Şi te pierzi între culori pe care nu ţi le-ai fi imaginat vreodată între patru pereţi. Unde fast-food înseamnă trei nuci desfăcute cu vârful briceagului sau un pumn de măceşe abia culese. Iar muzica e clipocit de ape limpezi şi frunze foşnind şi ciripit de păsări gătite de iarnă. Când galbenul pomilor ţin locul razelor de soare în zile de toamnă acoperite de ceaţă groasă. Şi florile au petale multe şi mărunte cu număr totdeauna impar.

Cabina de probe. Că şoping nu se poate numi

Pe scurt, să zicem că aş avea de ales între munca silnică pe viaţă şi probatul a zeci de perechi de pantaloni, an de an. Aş alege, fără să clipesc, prima variantă!

Pe larg, cine dracu’ a decretat Galaţiul tărâm al anorexicelor? Că se uită vânzătoarele cruciş la mine când le întreb de mărimi trecute de 28. Da, am fundul mai amplu, las’ că nici cu al tău nu mi-e ruşine. Deci ai sau n-ai vreo cârpă care să nu stea pe mine de parcă aş fi împrumutat-o de la sor-mea mai mică!? Şi alte strigăte de genul care îmi scapără din privirile deja alergice la cabine de probă.

Bun, hai c-am găsit şi mărimi care să înceapă cu 3! Dar care, vai, se blochează la faza unde nu-mi încape piciorul în cracul zis şi pană. Mă îndes, cu eforturi supraomeneşti, într-o pereche de blugi şi vin cu ideea de a mă încălţa. Adică tind să-mi îndoi genunchiul, dar nu se petrece nimic. Pentru că el, genunchiul, e atât de înţepenit încât mă bate gândul să-mi cumpăr totuşi blugii în caz că-mi rup vreun picior şi am nevoie de fixare perfectă.

Admit că exagerez. Pantalonii ideali există, se fabrică şi sunt chiar superbi. I-am găsit, i-am probat. Îmi erau mari. Incredibil, m-am simţit nevoită să cer 28. „N-avem...” 

Memento

* foto Bogdan Dimofte

Nu ştii cum să priveşti golul, lipsa. Nici cum să-ţi conservi amintirile pentru mai târziu. Nu poţi să strângi din dinţi mai tare, nici să îţi ţii respirarea mai îndelung atunci când te apucă dorul. Îţi rezervi câte o porţie de plâns pentru serile în care timpul ştie să se rostogolească exact cât să mai retrăieşti, cât un deja-vu, o licărire de-o clipă. Clipeşti des în faţa unei fotografii, cu nodul în gât. Şi-n genunchi, şi în palme. Cu o grimasă. Că ea, bucata de hârtie, nu ştie să zâmbească, să radieze precum chipul pe care vrea să îl imite. Şi întorci privirea către un perete alb pe care proiectezi cei doi ochi albaştri şi un zâmbet plin de sinceră fericire. Porţi în suflet, în stomac şi în minte o linişte chinuitoare. Priveşti în jur de parcă ai fi pierdut ceva. Dar nu e nimic de găsit, de răscolit, de dat vina, de cântărit. Întâmplările sunt atât de fireşti încât plecatul frunţii în semn de aducere-aminte e singurul gest care merită. În lunile care se înghesuie una după alta te trezeşti cu o voce în minus, cu un cuvânt aproape şters din vocabular, cu un număr de telefon inutil... Nu ştii unde se duc oamenii când se duc, ştii doar că nu se mai întorc niciodată. Şi te doare nu atât lipsa cât deznădejdea. Că acolo - departe, aproape - nu ai cum să-i vizitezi orice-ar fi.

Interogatoriu de seară

Bunică-meu e pensionar de când îl ştiu. Are timp berechet, răbdare cât cuprinde şi întrebări în cascadă. Am încercat să-l intimidez cu ţipete şi figuri. Neah! Îşi revine repede. Am vrut să tac, dar bagă repeat de parcă aş fi surdă. M-am străduit să-i dau de înţeles că nu suntem pe aceeaşi lungime de undă, dar el ţine morţiş să ştie şi să priceapă totul.

Cum adică? Tu nu mănânci pâine deloc!? Nici măcar o felie? Şi dacă ai o bucată de caş o mesteci aşa goală? Şi nu pui niciun praf de sare la roşii? Vrei o felie de parizer? Cum, nici tu nu mănânci carne? Ca sor’ta... Ce educaţie mai este şi asta dom’le?

Pauză. Comentez la rându-mi despre educaţia lui şi îi repet a mia oară să mă lase în pace cu pâinea lui cea de toate zilele.

Dar băiatul ăsta are bunici? Şi cu ce s-au ocupat ei? Dar părinţii lui... de ce meserie sunt? Şi ai fost, aşa, în vreo vizită de curtoazie pe la ei? Cam câţi bani câştigaţi voi într-o lună? Şi nu puneţi ceva deoparte să vă cununaţi? Cât o să mai trăiţi aşa?

Îmi înghit replici anapoda la fiecare vizită. Cum să-i explic omului că viaţa mea este atât de plină şi simpatică fără pâine, sare şi măritiş? Rămâne deci să admir consecvenţa cu care îmi aplică aceleaşi şi aceleaşi întrebări în speranţa că va scoate de la mine un da.

Mănânci?

Povestea de seară

Ştii nopţile alea cumplite când ai băut o cafea întârziată şi te zvârcoleşti o oră - două cu ochii aţintiţi în punctul optim pentru numărat oile? Sau când ai emoţii, înainte de vreo întâmplare aparte, şi nu poţi pune geană pe geană? Sau vreo durere de măsea care te ţine treaz când până şi Moşul Ene doarme dus? Ştii!? Că eu habar n-am!

Pentru că oamenii din jur se tot plângeau de insomnii le-am ţinut şi eu isonul până când am trecut la detalii: Dar cât ţine la tine o insomnie? O oră, două, trei... până în zori... Aaa, deci aşa scrie la carte, nu? Deci când mă trezesc eu şi gândesc două gânduri până să adorm la loc e un fleac. Sau dacă m-am dus până la baie sau am privit cinci minute la stele e doar o pauză de la somn. M-am simţit complexată, zău!, şi-am încercat să mi le provoc singură. Insomniile. Cum căscam ochii în miez de noapte aprindeam lumina, mă apucam de citit şi stăteam cu ochii pe ceas. Să împlinesc o oră de nesomn ca să am ceva de povestit. Aiurea, fără cearcănele de rigoare nu faci senzaţie!

Adică nu e vorba doar că mă odihnesc lejer, dar adorm mai rapid decât oricare altă persoană pe care o cunosc. Ca să nu mai zic că nu mă deranjează nici dacă sunt în alt oraş, în altă ţară sau pe alt suport decât pat. Am dormit în fânar, pe vreme de furtună, la cort nici nu mai zic, pe un trunchi de copac, cu capul pe bancă - în ora de română, pe covorul lui Liz, pe scara blocului, pe plajă, în biserică, în maşină, autocar, tren, vapor, avion şi cred c-ar mai fi. Pur şi simplu închid ochii şi îmi reiau sesiunea de vise de unde am întrerupt-o ultima dată.

Eu adorm prima după cutremur. Dorm pe timp de vijelie şi ploaie, cu lumina aprinsă sau cu muzică, cu scandal sau petreceri la vecini, cu diverse dureri în fundal sau cu picioarele atârnând. Dorm în paturi supraetajate, dorm cu sor’mea care se dilată parcă pe timp de noapte, dorm cu mama care sforăie uneori cumplit.

În vizită fiind la Timişoara am dormit câteva nopţi la rând cu Mihaela, prietena şi gazda mea. A văzut biata fată, două nopţi la rând, că abia zic „somn uşor” şi m-am dus. A treia noapte m-a rugat să mai stau de vorbă cu ea, că se plictiseşte. Şi atunci am înţeles, prima dată, ce calvar este pentru unii şi cât sunt de norocoasă.

Noapte bună, dragilor!

O porţie de deltă, vă rog

 

poze

Am câteva dintre rădăcini acolo, în Sfântu Gheorghe, unde Dunărea şi Marea Neagră sunt prietene nedespărţite de-o veşnicie. Şi-mi amintesc din copilărie farul luminând dimineţi mult prea devreme şi întinderi de nisip fierbinte care ne prăjeau călcâiele până la mare şi lejanca pe care ne odihneam apoi şi stuful pe care îl serveam porcului deşi îi era interzis şi pe fata vecinilor care murea de nerăbdare să mănânce ochii peştelui gătit. Cu miros de scrumbie afumată dezvelită din ziare şi pachete misterioase.

După 20 de ani amintirile mele dintr-un sat al pescarilor se pierd în realitatea unui sat al turiştilor. Dar localnicii rămaşi pe meleagurile natale trăiesc şi acum tot de pe urma roadelor Dunării, căci valurile ei aduc mii de curioşi sau împătimiţi ai naturii în stare pură, din ţară şi de peste hotare.

Drumul cu vaporul, de la Tulcea, se scurge în cele mai scurte patru ore dacă ai destulă baterie şi memorie la aparatul de fotografiat. Sau dacă ai norocul nostru, de a călători în paralel cu un festival internaţional al bărcilor cu vâsle care ne-a condimentat peisajul cu caiace, lotci şi tot felul de ambarcaţiuni mici, numai bune de pozat. Deşi vara calendaristică s-a dus, sezonul turistic în deltă pare departe de-a se fi sfârşit. Oamenii dotaţi cu umbrele de plajă şi pălării sunt hotărâţi să-i mai răpească soarelui încă o porţie de bronz înainte de a trece la haine mai groase.

Vacanţa de trei zile la Sfântu Gheorghe a început şi a tot continuat apoi într-un festin al mâncărurilor din peşte. Borş de peşte, supă de şalău, ciorbă de perişoare (din peşte), chifteluţe marinate, friptură din peşte, icre şi alte minunăţii pe care nu te puteai abţine să le deguşti. Bine-nţeles, pregătite de tanti Sanda, care este renumită pentru bunătăţile ei şi pentru numeroşii vizitatori anti-peşte pe care a reuşit să-i convertească de-a lungul anilor.

În formaţie de patru am reuşit să ratăm de două ori drumul spre mare. O dată noaptea şi o dată ziua. Chiar eu, care l-am parcurs de atâtea ori, nu am ştiut să indic calea dreaptă între sat şi mare, drept pentru care am orbecăit prin intinderea de nisip şi buruieni ţepoase fără ca măcar google earth să ne poată salva. A treia oară a fost mai cu noroc. Ne-am prăjit la soare, ne-am bălăcit în mare, am scormonit în nisip, am băut bere şi ne-am plimbat de-a lungul plajei până unde apele dulci ale fluviului îşi fac loc printre valurile sărate ale mării.

Ne-am petrecut una dintre după-amieze plimbându-ne cu barca unui unchi născut şi crescut acolo, care ne-a purtat pe canale înguste şi ne-a spus povestea deltei de altădată. Am văzut din depărtare insula Sahalin şi o veche cherhana rămasă în paragină, ne-am holbat după păsări văzute doar în poze sau la tv, am ascultat liniştea dintre ape şi foşnetul stufului şi am înţeles că Delta trebuie să rămână rezervaţie naturală protejată mai ales de indivizi ahtiaţi după bani.  

Într-o plimbare pe plajă i-am întâlnit pe câţiva dintre cei cu care ieşisem acum doi ani cu caiacele pe Siret. Gălăţeni, şi nu numai, care făceau parte din gaşca participanţilor la Rowmania Fest şi ne-au introdus oarecum în atmosfera zecilor de vâslaşi cu care ne-am nimerit să ne intersectăm pe meleagurile dintre ape. Datorită acestui festival ne-am întors cu Banatul, un vas mai mare şi mai prietenos care a adus înapoi la Tulcea câteva zeci de caiace şi mult mai multe gânduri frumoase despre o parte a ţării noastre pe care, din fericire - aş zice, nu o cunosc foarte mulţi.

Să fie vară numai pentru voi

Trec pe lângă mine cu viteze năucitoare anotimpuri cu canicule, îngheţate acoperite de topping şi porţiuni de piele arse de soare. Se întâmplă lucruri importante, decisive şi profund apăsătoare taman vara, când nici fericirea şi nici plânsul nu sunt cu normă întreagă. Şi aştept în taină să se ducă lunile astea fără „r”, în care nici calciu nu am voie să înghit. Cică.

Ador oamenii care adoră marea. Trăiesc cu ei. Prin ei. În pozele lor de pe facebook. Sunt mândră să am am aşa prieteni care fac cinste verii şi care se prăjesc pe nisipuri arzând de dorul unei adieri târzii. Mi-s dragi şi cei care pornesc pe munţi, cu pretenţia că acolo soarele frige mai blând, că tovărăşia brazilor face cât zece grade în minus şi-o bere rece în rucsac.

Să-mi fie cu iertare, eu m-am obişnuit aşa... să fie vară doar cât clipesc de câteva ori. Să-mi fie un pic cald când plec dimineaţa şi ceva mai mult când mă întorc după-amiaza. Să nu mă ademenească vreo secundă luciuri de apă şi forme nisipoase. Să am mereu la mine un evantai plus o sticlă cu apă şi să mă uit după păsări în copaci ca şi cum ar fi tot primăvara mea iubită sau toamna mea adorată.

Să nu te miri dar mie... chiar nu-mi pasă dacă plouă săptămâna viitoare când voi fi în concediu! Căci idealul meu de vacanţă este cu oameni puţini, cât beţele dintr-o cutie de chibrituri maxim. Iar dacă mă voi aşeza pe un nisip ud, pe-un ţărm de mare semivirgin, şi-mi va ploua apăsat pe umeri, voi simţi că iubesc marea de acolo de unde vine ea, din cer. Şi-mi voi aşterne apăsat pe plajă fiecare urmă de călcâi spunându-i în şoaptă că mor de drag atunci când nu-mi aleargă de sub picioare şi nu îmi intră în ochi.

Să vină toamna, vă rog!  

Legături cu dus şi-ntors

Într-o seară, în taxi, mi-am dat seama că-i cunosc vocea şoferului - actual soţ al unei foste colege de liceu. Din vorbă în vorbă am descoperit că vecinul e frate cu o tipă pe care o ştiu de prin adolescenţă. Iubitul unei prietene este coleg cu soţul prietenei mele din copilărie. Colega mea de serviciu a fost vecină cu o colegă de liceu şi cu vărul prietenei mele din copilărie. Nu m-a mirat deloc să constat că vărul meu (de nu ştiu exact ce grad) era fotograf la nunta fostei mele colege de bancă. Nici că sora şefei mele este colegă cu sora unei prietene. Bine-nţeles că mândra lui frate’miu este verişoară cu o prietenă de pe facebook. Sau că un fost şef al maică-mii este client al firmei la care lucrez. Soţul soră’mii a lucrat cu tipul la care am stat în chirie, iar nevastă-sa e colegă cu cumnata soră’mii. Apoi am aflat că cealaltă soră este colegă cu fosta secretară de la facultate. Întâmplător am aflat că mătuşa unui amic mi-a fost profă de latină în şcoala generală. Şi că fratele unei amice a fost cuplat cu iubita lui frate’miu. Prietena mea din copilărie a fost colegă de liceu cu o altă prietenă din altă gaşcă care, la rândul ei, a urmat un curs cu un fost coleg de-al meu de la un job şi cu o fostă colegă de la alt job. Nu m-a mirat nici că actuala mea şefă şi verişoara ei se cunosc cu vărul meu. Sau că fratele soţului prietenei mele a lucrat pentru un tip care, bine-nţeles, e prieten cu un alt cunoscut. Ori măcar că soţul prietenei a lucrat cu un fost colaborator de-al meu. Nu demult am descoperit pe facebook că fostul meu coleg de facultate lucrează cu două vechi prietene. Nici nu mai ştiu cum am aflat că un fost de-al meu copilărise cu un prieten de familie. Sau că o prietenă a fost colegă de facultate cu o vecină de bloc şi cu o fostă colegă de liceu care locuieşte acum în bloc cu bunică-meu. Desigur, tot în bloc cu s-a mutat şi un alt amic pe care-l ştiu de prin clasa a 8-a. La nunta lui văr’miu am constatat că mireasa lui stătea în bloc cu un fost coleg de serviciu. Mai ştiu că o amică este colegă cu iubitul surorii unui ex şi că doi prieteni pe care nu i-aş fi văzut vreodată în aceeaşi încăpere au fost, totuşi, colegi de birou.

Despre cât de mic este Galaţiul aş mai putea scrie vreo treizeci de rânduri măcar, fără să fiu convinsă că am ajuns la final. Legături fireşti, haioase la prima vedere, care îţi dau un fior în secunda următoare. Că cine ştie ce, cum, când şi unde... Eh, who gives a fuck? 

P.S. După cum era de aşteptat, fiica prietenei mele este colegă de grădiniţă cu fata lui văr'miu

Lepşe...

...de la Cami şi Radu. Îndelung păstrate pe desktop, căci am cam uitat cu ce se mănâncă. Mă scuz anticipat pentru că n-am să respect regulile transmise odată cu ele, căci nu le văd rostul.

Despre mine: nu ştiu încă dacă-mi place mai mult roşul sau verdele, dau din picioare prin somn, mi-e frică de apă, am căzut cu fundul în oala cu suc de roşii când eram mică, ascult câte o singură melodie chiar şi zile în şir, ador gutuile, visez să sar cu paraşuta, am fost corigentă în clasa a II-a la lucru manual pentru că-mi uram învăţătoarea şi aşa am găsit să protestez, mă joc cu trenuleţele online şi de-adevăratelea, vorbesc cu florile, încalc reguli şi-mi face plăcere

    Întreabă Cami:

1. De ce ai face leapşa asta? Pentru că-mi aminteşte - cum ai zis şi tu - de oracolele alea colorate… 2. O decizie pe care ai luat-o, şi-ai schimba-o Am schimbat-o deja. Nu mai sunt singură pe lume! În rest sunt de neclintit 3. ”În dragoste și-n război, totul e permis”. Adevărat sau fals? Aproape adevărat. Totul până la familie… 4. Ce întrebare te face să te fofilezi? “Voi când faceţi nunta!?” Beah! 5. Subiecte tabu Religii, credinţe, superstiţii. Oamenii sunt rămaşi cu secole în urmă. 6. Obiectul de care nu te desparți Pachetul cu batiste din hârtie :))  7. Muritor sau ne Muritoare de rând, că e bună coliva 8. Ce te întristează? Oamenii, cu predilecţie cei proşti şi/sau nesimţiţi 9. Ultimul coșmar Înmormântarea 10. 3 filme de văzut neapărat “Catch me if you can”, “La vita e bella”, “The legend of 1900” 11. Urăști să... cer bani cuiva chiar dacă e dreptul meu să-i primesc

   Întreabă Radu:

· De cât timp ai blog? De patru ani şi ceva… Wow! · De ce ai intrat în lumea asta a blogurilor? Am descoperit yahoo 360 din întâmplare şi… aveam prea mult timp liber :) ·  Anonim, parțial anonim sau totul la vedere? Dacă nu semnez cu numele de familie unde mă încadrez? · Unde ai vrea să călătorești în viitorul apropiat? Mi-aş permite să ajung la Sighişoara şi prin împrejurimi ·  Faci ceva special vara asta? Să zicem că mi-am luat porţia de special pe întreg anul ·  Faci parte din blogosfera locală? Mmm, habar n-am, sunt cuvinte cam mari şi nici nu mi-am propus vreodată să reprezint vreo zonă geografică prin blog · Cât de importante sunt relațiile din online, ai vrea să-ți pătrundă și în lumea reală? La mine e cam o singură lume atotcuprinzătoare. Dar am cunoscut doi cei-mai-importanţi-oameni-din-viaţa-mea online · Cât de receptiv ești la critici? În primă fază 0. Apoi mă liniştesc şi îmi primesc lecţia · Ce anume te enervează/deranjează la acest blog blogul meu? (măcar 2 lucruri) Ţi-am spus, scrii prea lung. Al doilea nu există, punctez pe ăsta de două ori ·  Folosești Google Reader sau abonări prin e-mail individual? Nu cunosc termenii, citesc direct prin intermediul blogul meu (bănuiesc că despre asta e vorba) · Cât timp petreci citind bloguri?  Chiar nu am cronometrat. Un pahar cu bere, să zicem :P


Sunt curioasă: Care este primul lucru la care te gândeşti dimineaţa? Dacă ai putea să-ţi schimbi numele - întreg - care ar fi? Prima ta amintire este... Unde ai pleca chiar mâine dacă s-ar putea? Care e cea mai mare gafă cu care te poţi lăuda? Ţi-ar fi plăcut să fi compus tu melodia... Care e cel mai trăsnit vis al tău? Dacă ar trebui să-ţi câştigi existenţa dintr-un meşteşug cu ce te-ai îndeletnici? Moto-ul tău este... Cam cât timp ai rezista departe de calculator, telefon şi alte chestii cu butoane? Care este www-ul pe care îl vizitezi cel mai des?

Ar putea să-mi răspundă la întrebări Gabi, Angela, Cama, Maria, Monica D, Monica Z, Oana,  Mihaela, Ina care are două bloguri şi Elena, pe facebook. Locul 11 e liber

Confesiuni mâncăcioase

Îmi şopteşte adeseori horoscopul că sunt o mâncăcioasă şi că dacă înfulec după apetit m-aş putea face realmente cât un taur. Deci am eliminat din vocabular capriciile culinare din gama „aş mânca” în ideea că verba volant dar poftele se uită. Şi mi-am repetat, în schimb,  că mâncatul este de un singur fel: îmbucat, mestecat, înghiţit. Nu contează că e numai desert dacă întruneşte din priviri numărul de calorii al unui prânz plus jumătate de cină!

M-am strecurat printre excese şi înfrânări culinare fără cântar şi fără oglindă. Ca să evit depresii şi false sentimente de vinovăţie vizavi de comorile frigiderului. Am ronţăit ciocolată pe nerăsuflate şi am devorat îngheţate cât pentru toţi anii în care am suferit de roşu în gât. Am golit relaxată paharele de bere sub pretextul că numai bărbaţilor le pricinuieşte burtă şi le-am însoţit cu chipsuri mascate în ambalaje mincinoase.

O singură provocare mi s-a înţepenit în minte: să încap măcar vreo zece ani în blugii achiziţionaţi pe vremea când nu aveam în telefon numărul vreunei firme de livrat pizza la domiciliu. Cu stomacul plin şi conştiinţa îmbuibată i-am probat periodic, în diverse sezoane culinare. Cu un singur mare eşec pe vremea când proaspăt mutată de acasă mă apucasem să testez toate reţetele moştenite de la mama.

Acum nu mă mai tem de nimic! Profit de zilele în care nu am timp să mănânc ca să ard caloriile provenite de la feliile cu unt devorate în ajun. Mai vizitez din când în când borcanul cu dulceaţă de vişine şi visez cât mi-e vara de lungă plăcinta cu gutui din octombrie. Ronţăi măslinele ca pe seminţe şi caut motive să dezbrac nişte căţei de usturoi, mai ales că există mereu nişte cartofi numai buni de prăjit. Iar la o adică, dacă nu se mai poate, mă (re)apuc de făcut mişcare.

Uichend nămolos

poze

Uichend cu iz de deşert şi rotisor. După îndelungi planuri total neplănuite am plecat să vedem Vulcanii Noroioşi. Cam în miez de caniculă, cu Mugur preluat de la Buzău drept ghid. Ne-am năpustit, bine-nţeles, la Pâclele Mari. Pe principiul că-i mai mare şi mai bengos. Wrong! Acolo niţel deşert, nişte bulbuci, piţipoance, cocalari şi ultraviolete din plin. Cam a doua oară în viaţa mea am simţit cum mă bronzez în direct.

Am purces apoi la Pâclele Mici. Rupţi de foame dar cu ambiţia că dacă nu urcăm la vulcani înainte de a mânca apoi ni se rupe filmul. O cărare pietruită ne-a cocoţat către un vârf de deal printre flori şi câţiva copăcei. Băncuţe, coşuri de gunoi, suveniruri şi, într-un final, Noroioşii. Mult mai activi şi mai spectaculoşi decât înrudiţii lor.

O plimbare grozavă de felul ei, dar cam aiurea nimerită de noi la ceasurile de vârf ale domnului Soare. Izvoare cu ape cruţate de clor, dealuri care te invită să le alinţi la pas, căpiţe de fân în care te-ai ascunde de arşiţă, fluturi artistic pictaţi şi-o bere rece sub umbrar din stuf. Drept bonus o vizită la Tabăra de Sculptură de la Măgura, porţie de răcoare, artă şi relaxare totală.

Destăinuire

Păşesc şoptit în sufletul meu şi-mi pun palmele peste ochi să nu-mi aud disperarea. E o ceaţă azurie acolo, brăzdată de nori sângerii încovoiaţi în semne de întrebare. Nici nu-mi mai dau seama dacă se-nlănţuie într-un şirag al îndoilelii ori dacă dăinuie fiecare în propria-i nesiguranţă. Dacă mă-ntrebi pe nepregătite ce mai fac nici n-am să-ţi răspund. Pentru că nu am ce. E un amestec de nerostit între aşteptare, tânguire, nădejde, rutină, exasperare, zbucium, resemnare...Răbdarea mea se numără pe degetele de la mâini. O iau de la capăt în fiecare dimineaţă, dar se sfârşeşte inevitabil pe la ora ceaiului şi-atunci rămân cu palmele răsfirate, privind în gol. Cerşesc atenţie, afecţiune şi uneori câte-o îmbrăţişare. Mi se scurge pe faţă - ştiu bine - câte-o privire uşor galeşă, timidă, temătoare. Rămâne încleştată pe obrajii care nici gropiţe nu mai pot săpa de o vreme, peste care s-au aşternut straturi straturi de sclipiri deşarte.Câte o dată pe zi mi se întâmplă să visez şi-atunci îmi doresc... dar nu pot spune, că nu se mai împlineşte...

8 iulie 2010

Senzaţional, în direct, din tranşee...

N-am pe buze expresii dispreţuitoare vizavi de meleagurile noastre şi nici nu simt nevoia să compar. Detest oamenii care fac întruna referiri la ţările mai civilizate, dar nu s-ar apleca în veci să ridice ambalajul care le-a alunecat pe lângă coşul de gunoi. Însă mă las suprinsă adesea de imagini care par desprinse dintr-un oraş care trage dinadins să moară.

Am încercat astăzi să profit de adierea timidă a vântului şi să merg pe jos până acasă. Urcând pe Prelungirea Brăilei m-am simţit ca în Sahara, diferenţa fiind că între dinţi nu-mi scârţâia nisip ci pământ galben autohton. Şi m-am holbat ca o toantă cum ai noştri au transformat juma’ de cartier în şantier, fără să împrejmuiască teritoriul devastat cu o amărâtă de bandă colorată măcar. Şi mi-am imaginat cum movilele de pământ de pe marginile tranşeelor vor fi purtate de vânt în casele şi în plămânii a sute de gălăţeni. Încă vreun an măcar de-acum încolo. Fără să întâlnească vreun obstacol de genul gardului care ar trebui să împrejmuiască un şantier în lucru.

Astăzi chiar m-am întrebat dacă în alte ţări oamenii ar fi dispuşi să înghită nori de praf. La propriu sau măcar şi la figurat. Dacă altundeva pe lumea asta străzi şi totuare mai dispar în şanţuri fără termene-limită. Dacă ţărâna s-a fi simţit vreodată mai liberă de-atât...

Rectificare

De la un timp am curajul să fac experimente pe blog. Pentru că cineva aici, în dreapta mea, ştie să mânuiască html-ul şi să îl repare de câte ori stric eu ceva. Mi-a venit bau-bau-ul cu formularul de comentarii, pentru că nu am fost niciodată mulţumită de ceea ce oferă blogger. Doar că ideea s-a dovedit a fi nu tocmai strălucită. Noroc de Radu care m-a convins în timp util că nu voi avea mare lucru de câştigat. Ba dimpotrivă.

Drept dovadă, mă pot lăuda cu nişte comentarii frumoase risipite. Le-am înrămat mai sus, ca să le admir ori de câte ori îmi mai trece prin minte vreo idee fabuloasă. Şi pentru că n-aş îndrăzni vreodată să rog oamenii să comenteze din nou. Nu de alta, dar nu mai are farmec!

Iertaţi-mi rătăcirea, nu mai fac :)

DEXTERitate

Ştii sertarul ăla al fetelor? În care te pierzi printre rujuri, rimeluri, zorzoane, farduri şi sclipiciuri... Imaginează-ţi că mi-am dorit şi eu unul asemănător, visând să pot corecta toate imperfecţiunile naturii. Şi am ajuns, din aproape în aproape, să îmi ating ţelul. Să mă pot lăuda cu o minunăţie de sertar înţesat cu şurubelniţe, patent, ciocan, lanternă, cuie, becuri, ruletă, bandă izolatoare, foarfece, prenadez, aracet, şurubele şi piuliţe.

Universul meu s-a simţit deodată mai frumos când mi-am demontat rolele până la rulmenţi şi le-am alintat cu ulei pentru mecanisme fine împrumutat de la maşina de cusut a maică’mii. Ori când am insistat să descopăr de capul meu care anume fir a îndrăznit să întrerupă circuitul curentului electric prin veioza mea de citit. Sau când am desfăcut cuptorul aragazului în multe bucăţele care trebuiau să se reunească la un moment dat în scopuri culinare.

M-am încăpăţânat mereu să descifrez orice instalaţie cu erori de funcţionare. Ca şi cum imaginaţia, îndemânarea şi - eventual - o sugestie prin telefon de la frate’miu mi-ar fi de ajuns să reuşesc orice. Şi, culmea!, chiar am reuşit.

Dacă ar fi să-mi fac un CV al muncilor prestate ca necalificat m-aş putea lăuda că am folosit pistolul de lipit al lui tata înainte să ştiu care-i subiect şi care-i predicat. Că mi-am reparat singură toate casetele cu benzi rupte. Că am recompus lanţul de la bicicletă când m-am trezit cu el ca un puzzle pe asfalt. Că am văruit, vopsit, chituit, am montat parchet şi am găurit pereţi. Am cules struguri pe care i-am nimicit apoi în zdrobitor. Am cosit şi aproape că mi-am rupt mâna căzând din vărful carului cu fân. Am pescuit şi am vâslit. Am bibilit imprimante şi alte maşinării despre care nu ştiam nimic altceva decât că Trebuie să funcţioneze. Şi am donat în general o groază de idei geniale care, sinceră să fiu, habar n-am de unde izvorăsc.

În toată treaba asta regret două lucruri numai. Că nu am menghină şi şubler. N-am idee la ce naiba mi-ar folosi. Dar sunt atât de simpatice!

Colecţie de vară

Ca într-un film. Trailer fain, distribuţie promiţătoare. Lipseşte ideea. Şi fără ea... aştepţi şi tot aştepţi să se întâmple ceva. Altceva!

Trec zilele într-o aglomeraţie aproape sâcâitoare de întâmplări. Nunţi, botezuri, aniversări, chefuri, vizite, tim-bildinguri, plimbări, cumpărături, expoziţii, curăţenii, întâlniri, lecturi, pozat, descărcat poze, prelucrat poze, trimis poze... Şi m-am simţit dintotdeauna fericită să nu cunosc sensul cuvântului plictiseală, dar parcă mi-e poftă de ceva nebunie care să-i dea viaţă episodului ăsta de vară.

În toată foiala mea am constatat că nu trece zi fără să întâlesc vreun cunoscut. De fapt media este de vreo trei „ciocniri” per plimbare. Şi-am început să prefer chatul ăsta live, sincer şi consitent. Şi-am început să abordez pe stradă prietenii virtuali, cu pretenţia că dacă ne ştim de amar de vreme de pe net putem sta la palavre în carne şi oase.

La întrebări din gama măritişului şi a procreării răspund scurt şi acru, să priceapă tot omul că nu e cazul să se teamă de vreo invitaţie din partea mea. La provocări care conţin bere şi alte cuvinte înrudite răspund afirmativ înainte să răsuflu. În scenarii cu plajă, apă şi grătare mă introduc în colţul cel mai ferit de soare şi de carne, visând în taină fluturi dispuşi să stea la pozat. În sinea mea ascund doruri mistuitoare de munte şi înnod speranţe din care-o să iasă până la urmă ceva. Acel ceva.