Trec zilele într-o aglomeraţie aproape sâcâitoare de întâmplări. Nunţi, botezuri, aniversări, chefuri, vizite, tim-bildinguri, plimbări, cumpărături, expoziţii, curăţenii, întâlniri, lecturi, pozat, descărcat poze, prelucrat poze, trimis poze... Şi m-am simţit dintotdeauna fericită să nu cunosc sensul cuvântului plictiseală, dar parcă mi-e poftă de ceva nebunie care să-i dea viaţă episodului ăsta de vară.
În toată foiala mea am constatat că nu trece zi fără să întâlesc vreun cunoscut. De fapt media este de vreo trei „ciocniri” per plimbare. Şi-am început să prefer chatul ăsta live, sincer şi consitent. Şi-am început să abordez pe stradă prietenii virtuali, cu pretenţia că dacă ne ştim de amar de vreme de pe net putem sta la palavre în carne şi oase.
La întrebări din gama măritişului şi a procreării răspund scurt şi acru, să priceapă tot omul că nu e cazul să se teamă de vreo invitaţie din partea mea. La provocări care conţin bere şi alte cuvinte înrudite răspund afirmativ înainte să răsuflu. În scenarii cu plajă, apă şi grătare mă introduc în colţul cel mai ferit de soare şi de carne, visând în taină fluturi dispuşi să stea la pozat. În sinea mea ascund doruri mistuitoare de munte şi înnod speranţe din care-o să iasă până la urmă ceva. Acel ceva.
|
|
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu