Băga-mi-aş plămânii în fumul tău de ţigară

luni, 28 mai 2012
În parc, la secţiunea copii. Ei, patru părinţi grijulii, îşi azvârlă progeniturile în toboganul gonflabil şi se aşează pe bancă trăgând la unison din ţigări. În spate alţi părinţi şi alţi copii se joacă „în aer liber”. Liber de taxe şi impozite, bine-nţeles.
La teatru. Cucoană cu şirag de perle la gât. Priveşte încruntată în dreptul adolescenţilor care împart printre râsete un pachet cu biscuiţi. E gălăgie, vezi bine, aşa că-şi aruncă ţigara pe jos, o striveşte şi pleacă indignată. Ei needucaţii, ea o madmoazelă stilată.
Dimineaţa, în staţie. Mă aşez lângă tei, pentru că-mi place în mod aparte de el în perioada asta. Şi-aş vrea să-i simt parfumul. Mi-aş dori chiar foarte mult. Doar că în stânga, în faţa şi lateral-dreapta am indivizi pentru care aşteptarea este totuna cu fumatul. Pentru ei parfumul plantelor există doar în manualele de botanică.
Axis Libri. Lansare de carte. Urechi însetate, foşnet de pagini, cărţi pe care nu te-ai mai sătura să le citeşti, voci prietenoase care propovăduiesc literatura. Şi musai un intelectual care să-şi aprindă tutunul lângă tine.
E tema pe care (înghit în sec) o voi aborda la infinit, în scris, în gând, între dinţii scrâşnind, în porniri bâlbâite, în gesturi necugetate... câte zile-oi avea. Pentru că nu am putut tolera vreodată fumul de ţigară sau orice duhnind a tutun îmbâcsit. Pentru că ţin cu orice preţ ca aerul liber să devină liber. Pentru că refuz să vă ofer drept tribut plămânii mei, pentru că refuz să tuşesc din cauza viciului vostru, pentru că hainelor mele le şade bine să miroasă a balsam de flori. Pentru că sănătatea mea nu este întâmplătoare.
Pentru că voi, afumătorii, nu vă uitaţi nici măcar o dată pe lună în stânga sau în spatele vostru ca să vedeţi pe cine condamnaţi să vă inhaleze fumul. Şi aveţi pretenţia să fiţi lăsaţi în pace, să vă faceţi vouă înşivă rău, de parcă ceea ce vă rămâne în plămâni sau în buzunare se poate compara cu ceea ce împrăştiaţi în jur. 

reminder

duminică, 27 mai 2012
Orice ai spune va fi folosit - până la urmă - împotriva ta.
Şi-am tăcut...

Noaptea Muzeelor

duminică, 20 mai 2012






Un eveniment peste aşteptări, ca un curcubeu după ploaia torenţială de ieri. Am umblat de la ora 19 până pe la miezul nopţii şi m-a surprins plăcut numărul mare al gălăţenilor care se perindau de la un muzeu la altul. Nu, n-a mai fost nicio cursă specială a Nopţii Muzeelor, dar de ce să nu câştige şi taximetriştii un ban cinstit cu ocazia asta?
Am văzut la Arte o groază de lucrări reuşite. Un aer de mândrie că suntem concitadini cu atâţia artişti talentaţi. La standurile de hand-made lume multă, semn că muzeul ar trebui să repete cât mai curând un eveniment asemănător. La Caza Cuza şi Casa Colecţiilor aceleaşi expoziţii pe care merită, totuşi, să le revezi odată pe an. Măcar şi de dragul gazdelor atât de primitoare. La Istorie o surpriză de zile mari - expoziţia „Sunetul, un miraj perpetuu” - o incursiune în istoria aparaturii muzicale de la patefon la mp3 player. La Ştiinţele Naturii o vizită nesperată la Maternitatea peştilor şi deasupra acvariilor, acolo unde o întreagă industrie lucrează la hrana, apa, aerul şi lumina înotătoarelor.
Deşi evit în general asemenea evenimente în spirit de turmă, Noaptea Muzeelor este o excepţie. Pentru că, asemenea majorităţii, nu prea reuşesc să vizitez muzeele cu alte ocazii. Şi pentru că organizatorii pregătesc cu acest prilej tot ce au mai frumos pentru public.
Mă macină însă o mare dezamăgire care îmi cam strică buna dispoziţie. Cei mai mulţi gălăţeni nu au habar să se comporte într-o instituţie. Nu ştiu să-şi modereze vocea şi comentariile, nu se sinchisesc să-şi dea telefoanele pe silenţios şi ignoră total reguli care nici n-ar mai trebui scrise, de genul “nu atingeţi exponatele”.
Păstrez o urmă de speranţă că ai noştri se vor cizela de la o porţie de cultură la alta. Că nu vor mai arunca biletele pe jos, chiar în interiorul muzeului. Că nu-şi vor mai lăsa amprentele pe sticlele vitrinelor şi vor renunţa să mai pozeze cu telefonul exponate cărora nici măcar nu le-au citit etichetele.  

Antonia

joi, 17 mai 2012
Bună! Eu sunt Antonia şi m-am născut ceva mai devreme 
pentru că erau prea puţini tauri în familie. 

Dirty Galaţi

marți, 15 mai 2012

Nu-mi place să mă plâng! Mai degrabă mi-aş lega o piatră de gât şi m-aş arunca în Dunăre. Cu grijă, printre gunoaie. Focalizând vase-terase, ancorate la mal, care dau senzaţia că la marginea oraşului ăsta ceva chiar pluteşte pe fluviu. Oricum, departe de orice s-ar putea numi turism.
În uichend am avut musafiri bucureşteni. Am mai avut şi timişoreni mai demult. Şi suceveni. Vor veni şi buzoienii cât de curând! Accentul nu contează, ci ideea că nu am ştiut unde să-i conduc pe aceşti oameni cât să-şi facă o iluzie că trăim într-o urbe cu minim de civilizaţie.
Nu ştiu să le explic de ce la noi nu există străzi paralele şi perpendiculare, care să ne testeze geometria exersată ani buni la şcoală. Nu ştiu cum să le spun nici că nu avem vreun plutitor - în afară de bac - cu care să-şi satisfacă pofta de navigat pe Dunăre. Nu mă pricep să le mărturisesc că ai noştri au închis pentru doi ani cel mai mare parc din oraş şi că se luptă de luni bune cu o groapă, pe faleză. Ridic din umeri în faţa unui muzeu pe care nu ai voie să îl fotografiezi, întorc privirea când zăresc o haită de câini traversând strada şi tac mâlc înaintea pozelor ilustrând inşi zâmbăreţi care promit să schimbe oraşul. Căci el, oraşul, e naşpa de când îl ştiu!
E drept că nu am crezut vreo secundă din viaţa mea că Galaţiul se va detaşa de imaginea sumbră a combinatului, că va înceta într-o zi să-i semene. Că vom avea într-un final acea Sală a Sportului funcţională, acea Terasă de Vară primitoare, acea Domnească cu care să ne mândrim, acel Mall în care să numărăm piţipoance. Şi lista poate continua!

Absent

miercuri, 9 mai 2012

Sunt anotimpuri, vârste şi împrejurări în care simţi să te înconjori de oameni. Să-i copleşeşti cu telefoane, să le oferi drept ofrandă toată atenţia ta, să îi iubeşti într-un aparte fel, să tânjeşti să îi ai prin preajmă. Şi sunt altele când te retragi la tine în suflet. Fără vreo pretinsă fericire sau tristeţe, fără ambiţii sau aşteptări. Cu telefonul pe silenţios şi invizibil pe messenger, ezitând să te mai foieşti pe străzi arhiumblate. Ca nu cumva să îţi iasă în cale vreunul care să nu înţeleagă. Să îţi facă ţăndări bateriile abia puse la încărcat.
Ironia face că totul e anapoda, exact pe dos. Că atragi ca un magnet privirile atunci când ai vrea să fii invizibil. Şi viceversa. Că dai peste oameni cu care nu te-ai văzut de ani buni şi vor să ştie un rezumat al existenţei tale. Că sunt curioşi să afle dacă te-ai măritat, dacă ai copii sau unde (nu) mai lucrezi. Nu-i interesează nici ce munţi ai urcat, nici la ce concerte ai fost şi nici câte mii de poze ai făcut. Că vor să te coopteze în partide no name, că încearcă să te facă părtaşi la activităţile din timpul lor liber ori că demarează o bârfă mică vizavi de cunoscuţii pe care-i aveţi în comun.
Revin. Sunt vremuri când oamenii simt, dincolo de tehnologie. Şi înţeleg. Mai presus de cuvinte. Că ai nevoie de un răgaz ca să îţi pui cap la cap speranţe, planuri şi încercări. Să te canalizezi pe propria-ţi persoană, fără să realizezi altceva mai măreţ decât să te regăseşti.   

Casa Asigurărilor de Penibil

joi, 3 mai 2012

Azi. Două ore la coadă. Casa Judeţeană de Asigurări de Sănătate. M-am dus pregătită, înarmată cu apă rece şi evantai, căci îmi luasem deja adio de la câteva zeci de minute din viaţa mea. Am avut de ales între trei cozi care corespundeau fiecare unui ghişeu. Greşeală. Am ales-o pe cea din mijloc, care se mişcă totdeauna cel mai greu.
Eu, răbdătoare ca într-o zi de concediu în care must-have-ul consta în a lămuri nişte hârţoage. Ei... România în esenţă pură! Nu cred că poţi ajunge să-ţi cunoşti mai bine conaţionalii decât acolo, în mijlocul indivizilor care se luptă fiecare pentru hârtia lui ştampilată de CJAS.
Oameni cu vizibile ghipsuri, cârje şi plasturi aşezaţi în aceeaşi oală cu restul. Trei ghişee deschise din cinci. Fetişoare abia trecute de 18 ani cu burta la gură. Băbuţe de la ţară care străbat zeci de kilometri pentru o adeverinţă. Cetăţeni străini care vor să-şi facă o asigurare la noi în ţară şi nu reuşesc să afle cum. Pensionare care propovăduiesc Jos Băsescu în mijlocul unor oameni care şi-ar vinde sufletul pentru o porţie de aer curat. Nespălaţi care nu şi-au cumpărat în viaţa lor un deodorant dar au pretenţia să aibă asigurare de sănătate. Ţaţe ahtiate după senzaţional care fugăresc pe oricare „se bagă în faţă”. Intelectuali care ţin să animeze mulţimea dar nu au habar să îşi aducă măcar o copie după buletin. Liste cu „acte necesare” pe care nu le citeşte nimeni. Piţipoance care vin cu pretena ca să facă o bârfă mică, mică, cât coada de mică. Telefoane care n-au auzit de modul silenţios atunci când se află într-o instituţie fie ea şi atât de ingrată precum cea mai sus amintită. Indivizi care comentează de zor când pleacă funcţionarul de la ghişeu, de parcă ei prestează opt ore din opt şi nu-i taie niciodată nevoile în timpul programului.
După două ore risipite „ca să fac o întrebare” am simţit o jenă profundă. Nu faţă de Românie ci faţă de oamenii care trăiesc în ea. Cu asemenea specimene nici că am fi avut unde altundeva să ajungem!