Povestea de seară

Ştii nopţile alea cumplite când ai băut o cafea întârziată şi te zvârcoleşti o oră - două cu ochii aţintiţi în punctul optim pentru numărat oile? Sau când ai emoţii, înainte de vreo întâmplare aparte, şi nu poţi pune geană pe geană? Sau vreo durere de măsea care te ţine treaz când până şi Moşul Ene doarme dus? Ştii!? Că eu habar n-am!

Pentru că oamenii din jur se tot plângeau de insomnii le-am ţinut şi eu isonul până când am trecut la detalii: Dar cât ţine la tine o insomnie? O oră, două, trei... până în zori... Aaa, deci aşa scrie la carte, nu? Deci când mă trezesc eu şi gândesc două gânduri până să adorm la loc e un fleac. Sau dacă m-am dus până la baie sau am privit cinci minute la stele e doar o pauză de la somn. M-am simţit complexată, zău!, şi-am încercat să mi le provoc singură. Insomniile. Cum căscam ochii în miez de noapte aprindeam lumina, mă apucam de citit şi stăteam cu ochii pe ceas. Să împlinesc o oră de nesomn ca să am ceva de povestit. Aiurea, fără cearcănele de rigoare nu faci senzaţie!

Adică nu e vorba doar că mă odihnesc lejer, dar adorm mai rapid decât oricare altă persoană pe care o cunosc. Ca să nu mai zic că nu mă deranjează nici dacă sunt în alt oraş, în altă ţară sau pe alt suport decât pat. Am dormit în fânar, pe vreme de furtună, la cort nici nu mai zic, pe un trunchi de copac, cu capul pe bancă - în ora de română, pe covorul lui Liz, pe scara blocului, pe plajă, în biserică, în maşină, autocar, tren, vapor, avion şi cred c-ar mai fi. Pur şi simplu închid ochii şi îmi reiau sesiunea de vise de unde am întrerupt-o ultima dată.

Eu adorm prima după cutremur. Dorm pe timp de vijelie şi ploaie, cu lumina aprinsă sau cu muzică, cu scandal sau petreceri la vecini, cu diverse dureri în fundal sau cu picioarele atârnând. Dorm în paturi supraetajate, dorm cu sor’mea care se dilată parcă pe timp de noapte, dorm cu mama care sforăie uneori cumplit.

În vizită fiind la Timişoara am dormit câteva nopţi la rând cu Mihaela, prietena şi gazda mea. A văzut biata fată, două nopţi la rând, că abia zic „somn uşor” şi m-am dus. A treia noapte m-a rugat să mai stau de vorbă cu ea, că se plictiseşte. Şi atunci am înţeles, prima dată, ce calvar este pentru unii şi cât sunt de norocoasă.

Noapte bună, dragilor!