Bunică-meu e
pensionar de când îl ştiu. Are timp berechet, răbdare cât cuprinde şi întrebări
în cascadă. Am încercat să-l intimidez cu ţipete şi figuri. Neah! Îşi revine
repede. Am vrut să tac, dar bagă repeat de parcă aş fi surdă. M-am străduit
să-i dau de înţeles că nu suntem pe aceeaşi lungime de undă, dar el ţine morţiş
să ştie şi să priceapă totul.
Cum adică? Tu nu
mănânci pâine deloc!? Nici măcar o felie? Şi dacă ai o bucată de caş o mesteci
aşa goală? Şi nu pui niciun praf de sare la roşii? Vrei o felie de parizer?
Cum, nici tu nu mănânci carne? Ca sor’ta... Ce educaţie mai este şi asta dom’le?
Pauză. Comentez la
rându-mi despre educaţia lui şi îi repet a mia oară să mă lase în pace cu
pâinea lui cea de toate zilele.
Dar băiatul ăsta
are bunici? Şi cu ce s-au ocupat ei? Dar părinţii lui... de ce meserie sunt? Şi
ai fost, aşa, în vreo vizită de curtoazie pe la ei? Cam câţi bani câştigaţi voi
într-o lună? Şi nu puneţi ceva deoparte să vă cununaţi? Cât o să mai trăiţi
aşa?
Îmi înghit
replici anapoda la fiecare vizită. Cum să-i explic omului că viaţa mea este
atât de plină şi simpatică fără pâine, sare şi măritiş? Rămâne deci să admir
consecvenţa cu care îmi aplică aceleaşi şi aceleaşi întrebări în speranţa că va
scoate de la mine un da.
Mănânci?
|
|
Manaci paine?
RăspundețiȘtergere:))
RăspundețiȘtergere