O porţie de deltă, vă rog

vineri, 7 septembrie 2012
 

Am câteva dintre rădăcini acolo, în Sfântu Gheorghe, unde Dunărea şi Marea Neagră sunt prietene nedespărţite de-o veşnicie. Şi-mi amintesc din copilărie farul luminând dimineţi mult prea devreme şi întinderi de nisip fierbinte care ne prăjeau călcâiele până la mare şi lejanca pe care ne odihneam apoi şi stuful pe care îl serveam porcului deşi îi era interzis şi pe fata vecinilor care murea de nerăbdare să mănânce ochii peştelui gătit. Cu miros de scrumbie afumată dezvelită din ziare şi pachete misterioase.
După 20 de ani amintirile mele dintr-un sat al pescarilor se pierd în realitatea unui sat al turiştilor. Dar localnicii rămaşi pe meleagurile natale trăiesc şi acum tot de pe urma roadelor Dunării, căci valurile ei aduc mii de curioşi sau împătimiţi ai naturii în stare pură, din ţară şi de peste hotare.
Drumul cu vaporul, de la Tulcea, se scurge în cele mai scurte patru ore dacă ai destulă baterie şi memorie la aparatul de fotografiat. Sau dacă ai norocul nostru, de a călători în paralel cu un festival internaţional al bărcilor cu vâsle care ne-a condimentat peisajul cu caiace, lotci şi tot felul de ambarcaţiuni mici, numai bune de pozat. Deşi vara calendaristică s-a dus, sezonul turistic în deltă pare departe de-a se fi sfârşit. Oamenii dotaţi cu umbrele de plajă şi pălării sunt hotărâţi să-i mai răpească soarelui încă o porţie de bronz înainte de a trece la haine mai groase.
Vacanţa de trei zile la Sfântu Gheorghe a început şi a tot continuat apoi într-un festin al mâncărurilor din peşte. Borş de peşte, supă de şalău, ciorbă de perişoare (din peşte), chifteluţe marinate, friptură din peşte, icre şi alte minunăţii pe care nu te puteai abţine să le deguşti. Bine-nţeles, pregătite de tanti Sanda, care este renumită pentru bunătăţile ei şi pentru numeroşii vizitatori anti-peşte pe care a reuşit să-i convertească de-a lungul anilor.
În formaţie de patru am reuşit să ratăm de două ori drumul spre mare. O dată noaptea şi o dată ziua. Chiar eu, care l-am parcurs de atâtea ori, nu am ştiut să indic calea dreaptă între sat şi mare, drept pentru care am orbecăit prin intinderea de nisip şi buruieni ţepoase fără ca măcar google earth să ne poată salva. A treia oară a fost mai cu noroc. Ne-am prăjit la soare, ne-am bălăcit în mare, am scormonit în nisip, am băut bere şi ne-am plimbat de-a lungul plajei până unde apele dulci ale fluviului îşi fac loc printre valurile sărate ale mării.
Ne-am petrecut una dintre după-amieze plimbându-ne cu barca unui unchi născut şi crescut acolo, care ne-a purtat pe canale înguste şi ne-a spus povestea deltei de altădată. Am văzut din depărtare insula Sahalin şi o veche cherhana rămasă în paragină, ne-am holbat după păsări văzute doar în poze sau la tv, am ascultat liniştea dintre ape şi foşnetul stufului şi am înţeles că Delta trebuie să rămână rezervaţie naturală protejată mai ales de indivizi ahtiaţi după bani.  
Într-o plimbare pe plajă i-am întâlnit pe câţiva dintre cei cu care ieşisem acum doi ani cu caiacele pe Siret. Gălăţeni, şi nu numai, care făceau parte din gaşca participanţilor la Rowmania Fest şi ne-au introdus oarecum în atmosfera zecilor de vâslaşi cu care ne-am nimerit să ne intersectăm pe meleagurile dintre ape. Datorită acestui festival ne-am întors cu Banatul, un vas mai mare şi mai prietenos care a adus înapoi la Tulcea câteva zeci de caiace şi mult mai multe gânduri frumoase despre o parte a ţării noastre pe care, din fericire - aş zice, nu o cunosc foarte mulţi.




2 comentarii:

  1. Frumoase toate pozele,dar ultima este absolut superba!:)

    RăspundețiȘtergere
  2. Mulţumesc! Îţi doresc să ajungi pe acele meleaguri ;)

    RăspundețiȘtergere