So vanished...

sâmbătă, 27 februarie 2010

Pauza mea de teveu a fost atât de lungă încât mintea nu mi se mai lasă spălată atât de uşor la maşinăria de transmis imagini frumos colorate şi cuvinte pompoase. Butonez iritată de la unu la treizecişiunpic şi iar de la capăt în speranţa că ceva incredibil mă va face să regret că i-am lipsit. Am nimerit la o oră de maximă audienţă pentru... reclame şi chiar sunt curioasă să aflu ce se mai vinde. Comercianţii de maşini se întrec să-şi atragă clienţi din rândul celor care deţin trei rable, Maggi ademeneşte cu premii copioase în mijloc de post iar bruneta de la L’Oreal recomandă o altă cremă care o mai salvează de-un rând de riduri. Unii sunt prea săraci să-şi cumpere maşini, alţii sunt prea bogaţi ca să gătească iar cei mai mulţi dintre noi am prefera o loţiune care să ne scape de griji. Dar pete avem cu toţii! Iar când puştoaica îmbracată cu hainele mamei se dă cu ruj pe toată faţa şi-i murdăreşte ţoalele apare instantaneu tipa cu „ai încredere în roz, uită de pete!”. Zeiţa asta cu sticla de Vanish în mână se arată oriunde se iveşte o peticică şi te învaţă cum să scapi de ea. Şi mă gândesc cu jind ce frumos ar fi să-mi vină şi mie mândra în pragul uşii de la baie atunci când îmi vine să urlu că am distrus vreo haină. Nu că n-aş avea Vanish, dar e cumpărat de la supermarket, nu picat din cer. Dar vă ofer eu un sfat gratuit: când aveţi de-a face cu pete care nu ies cu niciuna dintre soluţiile astea din reclame întrebaţi-mă cum face mama de le curăţă cu diluant. Wow, aş putea fi chiar eu zeiţa petelor :)



Ata ete

luni, 22 februarie 2010

Ţo chei (it’s ok - n.n.), la ăştia veşnic ţo chei!”, spunea indignată mama despre optimismul excesiv al americanilor din filme. Şi am schiţat un rânjet, că hohotul de râs spre care tindeam mi s-a rostogolit înapoi pe gât când mi-am dat seama câtă dreptate are. La ei totul a fost, este şi va fi în continuare enervant de ok iar destinele li se ghidează după atitudinea asta - fie ea şi mimată - pozitivă.

Ştii care e în mintea mea corespondetul românesc al ok-ului? Cel care înlocuieşte întrebări greu de formulat şi răspunsuri dificil de rostit, adevăruri şi minciuni, încurajări, descurajări, convingeri, cotraziceri... Asta e. Adică pe bune: „asta e”. Astea sunt cuvintele care ies din gurile noastre oricând şi oricum, mecanic, pe negândite. Suntem blazaţi şi resemnaţi până în măduva oaselor şi nu ne ferim vreo clipă să ne lăudăm.

Contrazice-mă, te rog! Spune-mi că nu rosteşti niciodată formula de îmbrăţişare a sorţii de un firesc frate cu fatalitatea şi că nu o foloseşti lejer ca liant al discuţiilor dezlânate. Spune-mi că doar în mintea mea expresia asta suspendată în aer sună adesea ca apa trasă la wc şi că oamenii care o pronunţă sunt conştienţi de ceea ce zic.

Aş găsi multe exemple dar sunt sigură că ai destule proprii pe care să le rumegi acum. Te-aş apostrofa numai că ai devenit dependent/ă de prefabricatul „asta e” împreună cu derivaţii lui de tot felul şi ţi-aş mai zice să pui pauză şi apeşi apoi butonul de repeat până când vei pricepe că acceptarea necondiţionată prinde rădăcini adânci în mintea ta şi devine un mod de viaţă. It’s not ok, it’s gray...

„Mă uit în jur şi toţi sunteţi îmbrăcaţi în gri...”

BUS

luni, 15 februarie 2010
Câine comunitar cu veleităţi de călător. Next generation :)

De Velăntains

duminică, 14 februarie 2010

*

Aş vrea să fiu îndrăgostită şi să-mi simt inima bătând sălbatic când ochii mei se avântă melancolic în privirea celuilalt. Să-i aud numele în refrenul oricărei melodii romantice şi să mă sfâşie un dor pe care nici sms-urile drăgăstoase să nu-l poată alina. Să zâmbesc adesea, la câte 17 minute, sau ori de câte ori aş zări câte-un lucru care să-mi amintească de el. Să pregătim ceva frumos, surprinzător, haios, simplu... sau oricum ar fi pentru ziua de la jumătatea lui februarie în care ne-am sărbători îndrăgosteala împreună cu alte mii de îndrăgostiţi.

Sunt anti-Velăntains, subliniez şi semnez. M-am ascuns ani la rând în spatele unui pretext pe care m-am săturat să-l invoc. E o sărbătoare comercială, importată, mi-am tot zis. Oamenii caută trandafiri roşii şi inimioare de pluş cu I love you pe ele, îşi fac cadouri de tot felul şi îşi trimit mesaje de iubire copiate de pe net. Şi ce e rău în asta?, întreabă-mă. Şi nu aş avea ce să-ţi răspund...

Adevărul e că nu protestez împotriva vreunei sărbători amoroase, doar îmi plâng de milă. Îi admir pe cei capabili să-şi facă daruri fără să le fie teamă, fără să se întrebe ce vor face cu lucrurile respective dacă ei doi nu vor mai fi... doi. Mie nu-mi iese, nu iubesc decât rar şi prost, nu sunt fericită decât puţin şi în grabă. Dar mai aştept, mai sper şi mai încerc.


Sunt anti-Velăntains de când am descoperit melodia asta...



... dar astăzi pentru ultima dată!



* poza e de aici, cu mici retuşuri

Ce-ai în valiză?

joi, 4 februarie 2010
Cică dimensiunea genţii unei femei creşte direct proporţional cu vârsta... Asta o aflasem acum vreo doi-trei ani şi dezbăteam subiectul împreună cu Angela amuzate fiind amândouă de infinitatea accesoriilor muiereşti. Ce geantă mică aveam pe vremea aceea!
Din perspectiva mea de om comod lucrurile stau cam aşa: aş merge cu rucsacul în spate şi la baie! Vreau să am veşnic libertate de mişcare, nu suport să car nimic în mâini şi nu-mi place să-mi îndes lucruri în buzunare. Ca femeie practică şi prevăzătoare ce sunt evit pe cât posibil să cer. Prima opţiune ar fi să am, a doua să confecţionez, a treia să cumpăr şi abia a patra să apelez la altcineva. Iar pentru o fiinţă robustă ca mine greutatea nu este tocmai o problemă.
Le privesc uneori cu invidie pe tipele care se plimbă vara fără nicio traistă după ele, fără nimic în buzunare sau în mâini afară de-un telefon mobil. Şi mă întreb totuşi: unde-şi ţin fetele astea banii, batista sau cheile? Mă amuz copios ori de câte ori vreun fumător rătăcit în negura vremii se trezeşte disperat că nu are brichetă. I-o împrumut pe a mea, câştigându-i admiraţia pentru tot restul vieţii pentru că eu - nefumătoare convinsă - port veşnic flacăra salvatoare.
Genţile mele chiar au crescut direct proporţional cu vârsta, asta e clar, dar mi-e teamă că-n ritmul ăsta va trebui să-mi cumpăr până la urmă o rulotă pe care s-o car după mine! O rulotă în care să încapă mai întâi ele: cele trei genţi „elegante” - una mică, alta neagră, alta imensă, traista de vară, rucsăcelul ornat cu insigne, rucsacul de drumeţie, rucsacul pentru role, rucsacul de oraş, geanta aparatului foto, geanta... mult căutată, preaiubită, de care m-am îndrăgostit la prima vedere şi pe care o tot folosesc acum. Şi-ar mai fi...
Era un joc pe care-l jucam în copilărie şi nu de mult cu Elennuka, pe mess. „Ce-ai în valiză” - adică trebuia să spui toate lucrurile care încăpeau în valiză şi care începeau cu o literă anume. Cel mai haios era când vroiam să băgăm vreun leopard sau vreo greblă şi disputam aprig dimensinile valizei jocului nostru.
Ce-am eu totdeauna în „valiză” indiferent de alfabet sau de anotimp? Batiste de unică folosinţă, chei, portofel, buletin, strugurel, ceva de prins părul, pastile, unghieră, oglindă, pilă de unghii, şerveţele umede, gumă de mestecat, pixuri, agendă, telefoane, „chestii” de-ale femeilor, tocul cu ochelari, brichetă, briceag, ruletă, mp3 player, memory stick şi ace de siguranţă. Prietenii ştiu de ce!
Ce mai am adesea prin geantă? Aparatul foto cu cablul, trepiedul şi bateriile de rezervă, portofelul cu mărunţei de cafea, mănuşile - iarna, sticla cu apă - vara, cutiuţa cu mâncare când merg la serviciu, ziarul când mă întorc, facturi, dvd-uri, cărţi, tinctură de propolis, încărcător, haine, super-glue şi uneori ciocolată.
Am scris toată povestea asta din lipsă acută de spaţiu. Nu pe blog, ci în geantă. Visez la ziua în care să pot pleca de acasă fără să am la mine ceva pentru altceva, ceva pentru cineva, ceva pentru să s-ar putea, ceva pentru că m-ar ajuta, ceva care m-ar putea salva... 

Întâi de februarie

marți, 2 februarie 2010
Aseară am făcut un om de zăpadă!!! :)