O glumă fără haz: colectarea selectivă

duminică, 31 august 2014
Citeam zilele trecute articolul Nicoletei care mi-a ridicat oarecum mingea la fileu. Căci începusem de multă vreme un text căruia nu-i prea găseam sarea şi piperul. Când vine vorba de colectarea selectivă, vocile se înteţesc şi comentariile curg lanţ. Da, ţiganii îşi fac de cap cu furatul peturilor de la punctele de colectare. Da, igloo-urile de colectare sunt tot mai rare. Şi-ar mai fi zeci de alte amănunte de adus în discuţie. Despre ceea ce se întâmplă dincolo, în stradă...
Dar ce-ar fi să aruncăm o privire în casele oamenilor? În coşurile lor de gunoi, mai exact. Câţi dintre voi au cea mai vagă idee despre rostul colectării selective şi ce anume implică ea? Vă întreb şi vă provoc să răspundeţi! Cine are acasă vreun coş de gunoi/ cutie/ recipient în care să colecteze deşeuri care ar putea fi reciclate sau refolosite? Aveţi habar unde puteţi duce bateriile şi becurile uzate? Sau v-aţi gândit vreodată că pet-urile cu care vă mândriţi că le aruncaţi în igloo-ul galben ar trebui mai întâi presate? Iar despre uleiurile uzate am mai scris... Realitatea este cu mult mai tristă decât orice statistici! Colectarea selectivă este, în România, o glumă fără haz. Cei mai mulţi locuitori au o singură găleată de gunoi, sub chiuveta din bucătărie. Unde aruncă şi cojile de cartofi şi recipientul de bere şi borcanul de la bulion. Iar imprimanta stricată, care nu încape în găleata mai sus menţionată, ajunge direct în container!
Pot înghiţi la nesfârşit miştourile despre ecologişti şi despre salvatul planetei. Dar astea n-or să mă abată vreodată de la convingerea că suntem o naţie de nesimţiţi. Că ne ascundem gunoiul sub preş şi îi arătăm cu degetul pe cei de la care avem pretenţia să îl cureţe. Că trecem cu scroll-ul rapid peste titluri „verzi” şi schimbăm canalul de la documentarele despre mediu. Iar apoi ridicăm din umeri: da’ noi n-am ştiut. Haideţi să învăţăm să fim civilizaţi dacă avem pretenţia să trăim într-o ţară civilizată!
Sunt la modă acum lepşele şi provocările. Leapşa mea e să daţi un search pe google pentru „colectare selectivă” şi să citiţi măcar trei articole pe tema asta! Iar provocarea pe care vi-o lansez este să căutaţi un spaţiu - acasă şi la serviciu! - unde să depozitaţi gunoaiele refolosibile/reciclabile. Acum să vă văd cât sunteţi de inspiraţi şi de viteji!


Vineri: improvizaţie şi umor. I’m Pro Show

miercuri, 27 august 2014
Vă invit să începem uichendul altfel, cu o piesă de teatru. Care vă va aduce, garantat, zâmbetul pe buze! Pentru vineri seară vă propun un spectacol proaspăt, interactiv şi dinamic, care îmbină jocul actoricesc şi spontaneitatea! I’M PRO SHOW!
Social Act Theatre, prima trupă profesionistă de teatru independent din Galaţi, îşi începe stagiunea cu cea de-a treia reprezentaţie - niciodată la fel - a spectacolului de improvizaţie „I’m Pro Show”!  Vom râde cu lacrimi împreună cu actorii Radu Horghidan, Florin Toma, Vlad Ajder, Oana Mogoş, Răzvan Clopoţel şi Ştefan Forir. Acompaniaţi, la pian, de omul-orchestră Damian Vlad a.k.a. Dudu Mic. 
Vineri, 29 august, începând cu ora 20,30, vom fi spectatorii unui show excepţional, plin de umor. La Yoobi. Rezervările se fac la numărul de telefon 0737 11 00 99. 

Un manifest rătăcit

miercuri, 20 august 2014
E înfiorător uneori să caşti ochii. Să priveşti în jur conştient. Să observi indivizi şi să auzi expresii care îţi strepezesc dinţii. E cutremurător de-a dreptul când te trezeşti întrebându-te cu voce tare, în plină stradă: ce dracu’ caut eu aici!?
Într-o conversaţie recentă am dezbătut (a câta oară!?) chestiunea tembelilor şi efectul nociv al tembelismelor pe care le propagă. A specimenelor care se manifestă zgomotos şi fără scrupule în orice fel de împrejurări. Exemplele sunt fără număr: pe străzi, în magazine, în mijloacele de transport, în instituţii, la spectacole şi concerte, în parcuri, în spitale. Mai ales în gări! Şi în orice alt loc unde li se mai permite să se exprime liber, deşănţat.
Nu am răbdare şi nici energie astăzi. Nu pot să mai car în spinare întrebări de genul „de unde apar ăştia şi încotro se duc?”. Nu mai găsesc nici măcar fărâma aia de optimism stupid, că poate se vor schimba vreodată. Pentru că nu se schimbă şi, pe deasupra, otrăvesc totul în jur.
Mai am ceva putere astăzi pentru un strigăt gâtuit. Că le suntem complici şi le suntem scalvi. De câte ori coborâm privirea sau ne acoperim urechile. Şi ne îndreptăm către colţul nostru confortabil, ferit. De câte ori ne rotim pe călcâie şi plecăm cu pas grăbit lăsându-i să-şi facă de cap. De câte ori înjurăm sau ne mâniem numai în gând, privindu-i încurcaţi în ochii sclipind a „n-ai tupeu!”.
Am spus-o şi repet la infinit. Că noi, majoritatea, ne declarăm scârbiţi. Fără să mişcăm un deget. Că renunţăm la orice gest de vitejie când vine vorba să-i înfruntăm pe miştocari. Că piere dreptatea în noi în faţa mizerabililor care-şi dau arama pe faţă ca să intimideze. Că ucidem în faşă proiecte şi planuri numai de teama că pe-acolo, pe undeva, ar putea să răsară nişte grosolani cu gurile slobode.
Aşa moare de fiecare dată câte un pic de libertate. În noi. Aşa mai răsare câte ceva curaj. În ei, în fiecare dintre ei...

Donează. Vechituri. La Muzeu!

luni, 11 august 2014
Să-mi scuzaţi tonul direct şi răstit. Din experienţă mă simt nevoită să exclam şi să subliniez că nu e o glumă. Că Muzeul chiar are nevoie de obiecte vechi. Şi, culmea, chiar ştie ce să facă cu ele! Că între denumirea pretenţioasă de „antichitate” şi cea de „vechitură” este o distanţă. Însă, oricum le-aţi spune, dacă aveţi lucruri mai vechi de zece ani - măcar - aţi putea întreba în stânga şi în dreapta înainte să le aruncaţi. Aiurea.
Pe afişul campaniei "Donaţi trecutul pentru viitor!" scrie clar cam care sunt obiectele vizate. Cui trebuie să vă adresaţi. Şi ce primiţi drept recompensă. Dacă aveţi nevoie de una... Iar dacă v-o fi ruşine să sunaţi şi să spuneţi că aveţi acasă nişte lucruri de care vreţi să scăpaţi... nu e problemă. Trimiteţi un mail, un mesaj, ceva... şi vă spun eu exact cu cine trebuie să vorbiţi. Fără „dumneavoastră”, dacă de asta vă e jenă.


Realitatea e simplă: sunt oameni care iubesc vechiturile şi oameni care nu. Asta vi-o zice una care a fost în ambele tabere. Şi care plânge de câţiva ani pe la uşi după un televizor vechi. În schimbul ăluia pe care l-a aruncat la gunoi.
Sunt oameni care ştiu bine valoarea obiectelor vechi, dar nu au timp şi nici dispoziţie să le valorifice. Sunt alţii care moştenesc lucruri superbe, însă mult prea învechite pentru gustul lor. Şi sunt mulţi oameni care au păstrat o viaţă mici comori pe care ar prefera să le lase în grijă unui muzeu. Oricum ar fi, profitaţi de şansa asta de a lăsa o părticică mică din istoria noastră istoriei altora. Muzeului de Istorie.

Folk You... very much

vineri, 8 august 2014
Găsit nisip în portofel. Şi sub capacul obiectivului. Vama mi s-a furişat în geantă, vrea să se facă cucoană, la oraş. Habar nu are cât e de greu şi de trist să-ţi trăieşti viaţa departe de foşnetul mării. Departe de un orizont în spatele căruia poţi născoci orice, oricât, oricând...
Mi-e greu să povestesc cum a fost prima mea întâlnire cu Vama Veche. Cu Folk You. Două vise într-unul. Mi-e şi mai greu să nu povestesc. Cumva ştiu că am mai fost pe-acolo. Că am dormit deja pe plajă, că am văzut răsărituri, că m-am îndrăgostit, că am înotat. Într-o altă viaţă.
În asta... în uichendul ăsta... am cântat, ţopăit şi iarăşi cântat. Strecurat printre oameni mulţi. Şi frumoşi. Băut cafele la ibric. Pozat. Fredonat. Bălăcit în mare, printre alge. Aţipit la soare. Bere. Şuşu în iarbă. Trezit cu refrenul foşnetului de valuri. Vinovaţii fără vină. Cinci lei duş cu apă rece. Purtat papuci găsiţi aiurea, pe plajă. Băiat drăguţ invintându-mă dimineaţă la cafea. Eu refuzând. Proasto...
M-am întors de la prima întâlnire cu Vama & Folk You cu amintiri frumoase. Pe care mi le repet întruna în gând, ca nu cumva să le rătăcesc acolo, pe undeva. Cea mai nostimă... că mi-am pierdut vineri seara tenişii în valuri şi i-am găsit sâmbătă, tot seara, pe mal. Asta rămâne de poveste. Imaginează-ţi: o mare neagră purtându-mi tenişii roşii...