N-am pe buze expresii dispreţuitoare vizavi de meleagurile noastre şi nici nu simt nevoia să compar. Detest oamenii care fac întruna referiri la ţările mai civilizate, dar nu s-ar apleca în veci să ridice ambalajul care le-a alunecat pe lângă coşul de gunoi. Însă mă las suprinsă adesea de imagini care par desprinse dintr-un oraş care trage dinadins să moară.
Am încercat astăzi să profit de adierea timidă a vântului şi să merg pe jos până acasă. Urcând pe Prelungirea Brăilei m-am simţit ca în Sahara, diferenţa fiind că între dinţi nu-mi scârţâia nisip ci pământ galben autohton. Şi m-am holbat ca o toantă cum ai noştri au transformat juma’ de cartier în şantier, fără să împrejmuiască teritoriul devastat cu o amărâtă de bandă colorată măcar. Şi mi-am imaginat cum movilele de pământ de pe marginile tranşeelor vor fi purtate de vânt în casele şi în plămânii a sute de gălăţeni. Încă vreun an măcar de-acum încolo. Fără să întâlnească vreun obstacol de genul gardului care ar trebui să împrejmuiască un şantier în lucru.
Astăzi chiar m-am întrebat dacă în alte ţări oamenii ar fi dispuşi să înghită nori de praf. La propriu sau măcar şi la figurat. Dacă altundeva pe lumea asta străzi şi totuare mai dispar în şanţuri fără termene-limită. Dacă ţărâna s-a fi simţit vreodată mai liberă de-atât...
|
|
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu