P......ă

duminică, 22 noiembrie 2009

Habar n-am cine, ce, când, cum, unde şi de ce! Aud oamenii peste tot vorbind despre preşedinte, despre referendum, despre cum să-l alegem sau nu pe Băsescu. După câte ştiu eu p……a nu se rezumă doar la a-l (re)alege sau nu pe actualul preşedinte sau la a număra mai mulţi sau mai puţini parlamentari. Trebuie să-mi aduc mie însămi câteva argumente care să justifice votul încadrat într-un anumit pătrăţel. În campania asta am lipsit din faţa televizorului şi de la discuţiile p……e de la ţigară aşa că nu am nici cea mai mare vagă idee de ce vreunul dintre pretendenţi ar trebui să fie alesul votului meu ori ce înseamnă da-urile sau nu-urile la referendum. M-aş fi putut informa din multe surse, ştiu, dar nici măcar nu-mi pasă! Am avut zece ştampile pe buletinul meu anterior şi chiar nu au folosit la nimic altceva decât să adune jeg.

Dacă e să mă iau după discuţiile noastre feminine din birou ar fi trebuit să-l fi ştampilat pe tipul cu păr lung, ecologistul roacăr, care poartă tricou cu Pink Floyd, că e cel mai trendy-flendy. Nici măcar nu ştiu cum îl cheamă, dar aş fi putut afla în cabina de vot. Moaca lui Antonescu n-o suport, mi se face frig când îl văd… şi aşa mai departe. Cam aşa aş alege un preşedinte dacă ar fi să-l selectez după criterii de simpatie şi nu p……e, dacă ar fi să-l afişez pe un perete la mine în cameră, nu ca să ne conducă ţara.

De zece şase ani (altceva era cu zece) de când am drept de vot am tot experimentat câte ceva, am tot sperat într-o schimbare şi am încercat să înţeleg p……a, că poate poate ne-o fi mai bine. Dar nu… De data asta am votat cu nimeni şi nimic şi am dezlipit eticheta de pe spatele buletinului de cum am părăsit secţia de votare.

Nu mai vreau jeguri!


Că se poartă...

sâmbătă, 21 noiembrie 2009

Aventurile mele din ultimele săptămâni nu sunt deloc romantice ori palpitante, sunt penibile! S-a răcit vremea, se schimbă garderoba, şi cum prind o zi mai liberă încerc să-mi caut ceva de îmbrăcat, de încălţat, de înfofolit.

Pentru o pereche de blugi am umblat mult şi bine, că e anul anorexicelor iar în pantalonii ăştia croiţi pentru manechinuite n-am să încap în veci. Am hoinărit prin zeci de magazine afişând o mimică exasperată la întrebarea vânzătoarelor: Ce căutaţi? Hmmm... vreau o pereche de pantaloni... Blugi? Da... blugi sau oricare alţii... Uitaţi, aici avem cele mai noi modele! ...care să nu aibă sclipici, capse, fermoare, decolorături, tăieturi, rosături, floricele, mărgele şi în care să-mi încapă fundu’ că ăştia de anorexice nu-mi vin! Ăăăă... pppăăăi nu avem alţii... ăştia se poartă. Mersi, eu nu port!

Caut ghete simple, comode, în care să-mi pot băga picioarele la propriu, nu la figurat! Nu-mi pasă că „se poartă” craci de pantaloni în gulere de cizme ornamentate cu briz-brizuri, catarame şi franjuri, eu vreau o pereche fără. Eu vreau ghete cu talpa dreaptă care să-mi ţină cald în zilele în care va fi totuşi frig. Şi să fie frumoase, evident, că nu sunt condamnată să port kitchuri.

Vreau o haină groasă şi lungă care să mă ferească de orice adiere mai neprietenoasă a vântului. „Paltonul” pe care l-am luat anul trecut îmi dă senzaţia că merg pe stradă dezbrăcată şi chiar nu pot crede că nu mai sunt şi alţii la fel de friguroşi ca mine. Nu se mai poartă fâşul! îmi spune azi vânză... pardon, consultanta mea în materie de look. Şi-mi arată colecţia de toamnă-toamnă: o geacă creponată şi alta din nailon. Mă întorc acasă îngrozită, cu gândul că va trebui să mai port încă o iarnă geaca de care mă îndrăgostisem iremediabil, la prima vedere, acum trei ani. Ce vremuri...

Aş mai zice şi de bluze dar mă opresc aici. E clar c-ar fi trebuit să-mi cumpăr haine anii trecuţi sau că îmi voi tricota singură puloverele pe care le visez. Îmi amintesc de întrebarea aia stupidă din oracolele copilăriei noastre: Sunteţi în pas cu moda? Întotdeauna răspundeam amuzată că Nu, fără să ştiu ce adevăr grăiesc.

Oare la anul ce se mai poartă?


Kylie Minogue - Red Blooded Woman
Asculta mai multe audio Muzica

Tu

joi, 19 noiembrie 2009
Asta nu eşti tu! Tu nu îţi puneai perna în cap dimineaţa când sună ceasul, tu nu lăsai florile neudate o săptămână întreagă şi nu te plângeai zi de zi de orice. Tu nu ştiai să jigneşti, nu vroiai să minţi, nu suportai să greşeşti. Tu nu lăsai lucrurile neterminate şi oamenii să te aştepte, tu nu lăsai oamenii să te chinuie şi lucrurile să se piardă. Ţie nu-ţi era vreodată ceva indiferent şi-acum citesc în privirea ta un cumplit simptom de nepăsare al unei boli numite resemnare şi-ţi plâng de milă pentru ziua în care te vei trezi. Asta nu eşti tu...


La mulţi ani!

duminică, 15 noiembrie 2009

Mă gândesc la miile, milioanele de cuvinte pe care le-am povestit împreună şi poate că pentru prima dată nu-mi mai doresc să fi trăit într-un alt secol, căci fără internet nu cred că ne-am fi întâlnit vreodată. Încerc să cuprind cu gândul nenumăratele hohote de râs savurate împreună şi parcă distanţa nici nu mai contează.

Te iubesc cam cât o fereastră de mess ceva mai măricică, plină cu inimioare şi pupături, şi îţi promit că n-am să te mai supăr vreodată decât dacă va fi neapărat nevoie. Îţi mulţumesc pentru toate lucrurile pe care le faci fără să-ţi dai seama, pentru cele pe care le faci intenţionat şi pentru cele pe care va trebui să le faci în anii care urmează, când n-ai să mai scapi de mine. Aştept cu nerăbdare să facem telenovela aia în care tu să ai o coafură nouă, să porţi o haină lungă, cu glugă, şi blugi evazaţi, iar eu să am în sfârşit un iubit adevărat.

Nu suntem singure pe lume, asta e clar. Nici nu mai ştiu de ce am crezut asta vreodată!


La mulţi ani, Elennuka! Să ne trăieşti :*



Holograf - Dragostea Mea
Asculta mai multe audio Muzica

Go. Do. Be.

sâmbătă, 7 noiembrie 2009

Nu discut despre credinţe şi religii, nu-i judec pe oameni după Dumnezeul lor şi cu atât mai puţin îmi vine să mă apropii de subiectul ăsta care mi se pare - încă - tabu. Însă atunci când un om care crede de câteva luni într-un zeu de a cărui prefix nu sunt încă convinsă îmi serveşte porţii spirituale pe mess, când nu am timp să le diger, rămân cu ele-n gât o bună bucată de timp.

Amicul meu care - bănuiesc că o ştie - mă enervează uneori peste limita admisă de răbdarea mea, spune că nu mai crede în cuvinte ci doar într-o viaţă mai bună. De parcă astea nu ar fi cuvinte, clişee... Iar viaţa lui mai bună nu e oricum, oriunde, ci peste graniţe. Că în România nu ai timp!

N-aş putea vreodată să-l înfrunt nici real, nici virtual, pentru că negativismul lui mă intimidează mai ceva decât profa de contabilitate din liceu. Aşa că îi explic aici ceea ce va trebui până la urmă să priceapă dacă într-adevăr va crede în vreo divinitate sau măcar în el însuşi.


Omule, după cum te ştiu eu viaţa nu va fi vreodată mai bună pentru tine în orice ţară ai merge. Fugi de tine, fugi de oameni şi crezi că dacă ei vorbesc o altă limbă n-ai să-i mai urăşti atât de mult. Ceea ce n-ai înţeles despre credinţă este că prin ea vei înţelege că limbajul, timpul şi majoritatea lucrurilor nu sunt decât nişte convenţii născocite de oameni pentru a socializa mai uşor. Tot ceea ce porţi în spinare - iar tu, văd bine, ai o povară imensă - te ţin în loc, legat de locuri şi oameni pe care nu ai regreta dacă nu i-ai mai vedea vreodată. Nu te-aş contrazice că timpul tău ar fi mai mult şi mai bun în altă parte dacă nu aş şti că socotelile neîncheiate te vor trage mereu înapoi. Învaţă să ierţi şi să nu mai judeci iar timpul ţi se va părea mult mai generos oriunde ai fi!

Mi-ai spune desigur că astea sunt lucruri învăţate din cărţi şi nici măcar nu m-aş obosi să te contrazic pentru că tu le ştii pe toate, întotdeauna. Întrebarea mea ar fi: la ce-ţi foloseşte? Să ai întodeauna dreptate? Să-i faci pe oameni să se simtă jenaţi doar pentru că au râs la un banc de doi lei? Să te răzbuni... Chiar crezi că are importanţă dacă eşti prost sau deştept dacă uiţi să ai grijă de tine şi de sufletul tău?

Eu mi-am învăţat lecţia şi am ajuns să mă bucur în fiecare zi de câte ceva care după normele tale ar putea fi categorist ca fiind nesemnificativ. Tu eşti deaspura tuturor; observi, etichetezi, condamni şi trăieşti o viaţă de care nu eşti niciodată mulţumit. Între noii e un hău peste care nu cred c-am putea face vreodată o punte, dar sper din tot sufletul ca cineva să reuşească.

Nu uita:„Nu vă mai lăsaţi constrânşi de nimeni şi de nimic. Nici de vremuri, nici de oameni. Fără ură, fără regrete şi resentimente, mergeţi înainte ca şi cum timpul n-ar exista. Eliberaţi-vă de tot şi de toate cu gândul că trebuie să trăiţi pentru şi în Adevăr căci doar adevărul vă va face liberi şi numai liberi fiind veţi putea atinge-n viaţă fericirea.” (Florian Pittiş)

Asta e singura cale! Drum bun...

Cine se trezeşte de dimineaţă... a greşit fusul orar!

Azi, 6 noiembrie, m-am trezit la 5, am băut patru cafele, am dat trei telefoane, am înjurat de două ori şi m-am amăgit o singură dată. A fost o zi fără ore şi speranţe, doar cu gânduri şi oameni. Pe cei din urmă nu i-am mai putut suporta pe la ora 14 aşa c-am plecat să mă plimb. Că de-asta îmi place locul meu de muncă: atunci când chiar nu mai pot sau chiar nu mai vreau pot să iau o pauză mai mică sau mai mare. Ori pauză de alţii, ori pauză de mine, depinde de ce vreau să mă lepăd. Şi-am fost în parc să văd platanul căci mi-am amintit că e vremea lui să se-mpodobească cu fructe rotunde ca nişte globuleţe. Nu erau încă aşa cum le ştiam eu dintr-o toamnă anterioară, din alt parc. Dar am strâns o mână de frunze uscate care mai de care mai frumoase. Vroiam de fapt să iau una singură dar parcă toate mă chemau. Fiecare frunză aleasă era încă o clipă de răgaz până să mă-ntorc la datorie, dar nici prea multe că şi clepsidra conştiinţei mele se umple repede.
Astăzi am fost absentă din viaţa mea. Mi-am luat libertatea de a-mi lăsa cugetul să dormiteze în voie şi părul să şadă alandala, cum îi place lui mai mult. M-am uitat mai mult în gol pentru că plinul nu părea să aibă chef de iscodelile mele şi n-am răspuns la întrebări pentru că nici eu n-aveam chef de iscodelile altora.
Azi am mers pe jos şi-am scris în gând cel mai frumos text de postat pe blog, aşa cum mai fac uneori. Cuvinte care-mi curg prin minte atât de armonios încât le-aş zice cu voce tare. Dar nu-s chiar atât de nebună! Sunt întotdeauna adresate cuiva care nu le-ar putea vreodată asculta sau înţelege. Reţin ideea şi-o aştern mâine pe hârtia virtuală pe care o citesc întotdeauna alţii decât destinatarul. Termin un pahar cu vin dulce şi-mi aşez capul pe pernă căci astăzi s-a făcut deja mâine iar fusul toarce întruna din orele nedescâlcite până acum.

Dealul cu dor

luni, 2 noiembrie 2009

E un deal anume pe care-l iubesc. Îl ştiu de mulţi ani deja, îi ştiu fiecare pom (cam cât a mai crescut, ce-a mai umbrit, unde s-a scuturat), fiecare suiş şi coborâş, fiecare gard (unde se întâlnesc cel din stânga şi cel de sus am semnal pe Cosmote), fiecare fânar, fiecare pârâu care-l străbate. Îi ştiu florile galbene şi toate gâzele, îi ştiu ierburile cosite care înţeapă nemilos tălpile goale, îi ştiu zăpezile care-i lasă mereu gol creştetul prea abrupt. Ştiu lunile pline sau ceva mai goale care se furişează din spatele lui şi stelele care-l veghează noaptea întreagă. Ştiu roua limpede din iarbă, fluturii coloraţi ce zboară mai repede decât pot eu alerga şi căpiţele cu fân la umbra cărora mă adăpostesc de arşiţa soarelui. Când sunt acolo, în faţa lui, privesc mereu către orizontul rotund de la graniţa dealului cu cerul şi aştept să apară ceva, o minune... Ştiu că va veni într-o zi!