Confesiuni mâncăcioase

Îmi şopteşte adeseori horoscopul că sunt o mâncăcioasă şi că dacă înfulec după apetit m-aş putea face realmente cât un taur. Deci am eliminat din vocabular capriciile culinare din gama „aş mânca” în ideea că verba volant dar poftele se uită. Şi mi-am repetat, în schimb,  că mâncatul este de un singur fel: îmbucat, mestecat, înghiţit. Nu contează că e numai desert dacă întruneşte din priviri numărul de calorii al unui prânz plus jumătate de cină!

M-am strecurat printre excese şi înfrânări culinare fără cântar şi fără oglindă. Ca să evit depresii şi false sentimente de vinovăţie vizavi de comorile frigiderului. Am ronţăit ciocolată pe nerăsuflate şi am devorat îngheţate cât pentru toţi anii în care am suferit de roşu în gât. Am golit relaxată paharele de bere sub pretextul că numai bărbaţilor le pricinuieşte burtă şi le-am însoţit cu chipsuri mascate în ambalaje mincinoase.

O singură provocare mi s-a înţepenit în minte: să încap măcar vreo zece ani în blugii achiziţionaţi pe vremea când nu aveam în telefon numărul vreunei firme de livrat pizza la domiciliu. Cu stomacul plin şi conştiinţa îmbuibată i-am probat periodic, în diverse sezoane culinare. Cu un singur mare eşec pe vremea când proaspăt mutată de acasă mă apucasem să testez toate reţetele moştenite de la mama.

Acum nu mă mai tem de nimic! Profit de zilele în care nu am timp să mănânc ca să ard caloriile provenite de la feliile cu unt devorate în ajun. Mai vizitez din când în când borcanul cu dulceaţă de vişine şi visez cât mi-e vara de lungă plăcinta cu gutui din octombrie. Ronţăi măslinele ca pe seminţe şi caut motive să dezbrac nişte căţei de usturoi, mai ales că există mereu nişte cartofi numai buni de prăjit. Iar la o adică, dacă nu se mai poate, mă (re)apuc de făcut mişcare.