* foto Bogdan Dimofte
Nu ştii cum să
priveşti golul, lipsa. Nici cum să-ţi conservi amintirile pentru mai târziu. Nu
poţi să strângi din dinţi mai tare, nici să îţi ţii respirarea mai îndelung atunci
când te apucă dorul. Îţi rezervi câte o porţie de plâns pentru serile în care timpul
ştie să se rostogolească exact cât să mai retrăieşti, cât un deja-vu, o licărire
de-o clipă. Clipeşti des în faţa unei fotografii, cu nodul în gât. Şi-n
genunchi, şi în palme. Cu o grimasă. Că ea, bucata de hârtie, nu ştie să
zâmbească, să radieze precum chipul pe care vrea să îl imite. Şi întorci
privirea către un perete alb pe care proiectezi cei doi ochi albaştri şi un
zâmbet plin de sinceră fericire. Porţi în suflet, în stomac şi în minte o
linişte chinuitoare. Priveşti în jur de parcă ai fi pierdut ceva. Dar nu e
nimic de găsit, de răscolit, de dat vina, de cântărit. Întâmplările sunt atât
de fireşti încât plecatul frunţii în semn de aducere-aminte e singurul gest
care merită. În lunile care se înghesuie una după alta te trezeşti cu o voce în
minus, cu un cuvânt aproape şters din vocabular, cu un număr de telefon
inutil... Nu ştii unde se duc oamenii când se duc, ştii doar că nu se mai întorc
niciodată. Şi te doare nu atât lipsa cât deznădejdea. Că acolo - departe, aproape
- nu ai cum să-i vizitezi orice-ar fi.
|
|
