Ştiu...

marți, 1 decembrie 2009

... cum este să faci planuri peste planuri şi tocmai ziua cea mai neplănuită să fie cea mai frumoasă
... cum e să auzi telefonul sunând întruna deşi el nu sună deloc
... cum poţi să faci multă mâncare cu puţine ingrediente, nu din economie ci din comoditate
... cum poţi să bei cafea doar pentru că aroma ei este încurajarea de care ai nevoie la ora aia
... cum haosul unor zile îţi dă peste cap ordinea din propriul univers şi nu mai găseşti vreun sens, vreun rost
... cum poţi nărui totul printr-un singur cuvânt, cum poţi schimba totul prin ceva mai multe
... cum să fac diferenţa între speranţele penibile, stupide, şi cele îndrăzneţe, promiţătoare
... cum este să dai cu banul atunci când nu poţi lua o hotărâre
... cum trebuie să privesc oamenii în zilele în care nu am chef să vorbesc

* ăsta nu e un răspuns... răspunsul ar fi că Ştiu!

P......ă

duminică, 22 noiembrie 2009

Habar n-am cine, ce, când, cum, unde şi de ce! Aud oamenii peste tot vorbind despre preşedinte, despre referendum, despre cum să-l alegem sau nu pe Băsescu. După câte ştiu eu p……a nu se rezumă doar la a-l (re)alege sau nu pe actualul preşedinte sau la a număra mai mulţi sau mai puţini parlamentari. Trebuie să-mi aduc mie însămi câteva argumente care să justifice votul încadrat într-un anumit pătrăţel. În campania asta am lipsit din faţa televizorului şi de la discuţiile p……e de la ţigară aşa că nu am nici cea mai mare vagă idee de ce vreunul dintre pretendenţi ar trebui să fie alesul votului meu ori ce înseamnă da-urile sau nu-urile la referendum. M-aş fi putut informa din multe surse, ştiu, dar nici măcar nu-mi pasă! Am avut zece ştampile pe buletinul meu anterior şi chiar nu au folosit la nimic altceva decât să adune jeg.

Dacă e să mă iau după discuţiile noastre feminine din birou ar fi trebuit să-l fi ştampilat pe tipul cu păr lung, ecologistul roacăr, care poartă tricou cu Pink Floyd, că e cel mai trendy-flendy. Nici măcar nu ştiu cum îl cheamă, dar aş fi putut afla în cabina de vot. Moaca lui Antonescu n-o suport, mi se face frig când îl văd… şi aşa mai departe. Cam aşa aş alege un preşedinte dacă ar fi să-l selectez după criterii de simpatie şi nu p……e, dacă ar fi să-l afişez pe un perete la mine în cameră, nu ca să ne conducă ţara.

De zece şase ani (altceva era cu zece) de când am drept de vot am tot experimentat câte ceva, am tot sperat într-o schimbare şi am încercat să înţeleg p……a, că poate poate ne-o fi mai bine. Dar nu… De data asta am votat cu nimeni şi nimic şi am dezlipit eticheta de pe spatele buletinului de cum am părăsit secţia de votare.

Nu mai vreau jeguri!


Că se poartă...

sâmbătă, 21 noiembrie 2009

Aventurile mele din ultimele săptămâni nu sunt deloc romantice ori palpitante, sunt penibile! S-a răcit vremea, se schimbă garderoba, şi cum prind o zi mai liberă încerc să-mi caut ceva de îmbrăcat, de încălţat, de înfofolit.

Pentru o pereche de blugi am umblat mult şi bine, că e anul anorexicelor iar în pantalonii ăştia croiţi pentru manechinuite n-am să încap în veci. Am hoinărit prin zeci de magazine afişând o mimică exasperată la întrebarea vânzătoarelor: Ce căutaţi? Hmmm... vreau o pereche de pantaloni... Blugi? Da... blugi sau oricare alţii... Uitaţi, aici avem cele mai noi modele! ...care să nu aibă sclipici, capse, fermoare, decolorături, tăieturi, rosături, floricele, mărgele şi în care să-mi încapă fundu’ că ăştia de anorexice nu-mi vin! Ăăăă... pppăăăi nu avem alţii... ăştia se poartă. Mersi, eu nu port!

Caut ghete simple, comode, în care să-mi pot băga picioarele la propriu, nu la figurat! Nu-mi pasă că „se poartă” craci de pantaloni în gulere de cizme ornamentate cu briz-brizuri, catarame şi franjuri, eu vreau o pereche fără. Eu vreau ghete cu talpa dreaptă care să-mi ţină cald în zilele în care va fi totuşi frig. Şi să fie frumoase, evident, că nu sunt condamnată să port kitchuri.

Vreau o haină groasă şi lungă care să mă ferească de orice adiere mai neprietenoasă a vântului. „Paltonul” pe care l-am luat anul trecut îmi dă senzaţia că merg pe stradă dezbrăcată şi chiar nu pot crede că nu mai sunt şi alţii la fel de friguroşi ca mine. Nu se mai poartă fâşul! îmi spune azi vânză... pardon, consultanta mea în materie de look. Şi-mi arată colecţia de toamnă-toamnă: o geacă creponată şi alta din nailon. Mă întorc acasă îngrozită, cu gândul că va trebui să mai port încă o iarnă geaca de care mă îndrăgostisem iremediabil, la prima vedere, acum trei ani. Ce vremuri...

Aş mai zice şi de bluze dar mă opresc aici. E clar c-ar fi trebuit să-mi cumpăr haine anii trecuţi sau că îmi voi tricota singură puloverele pe care le visez. Îmi amintesc de întrebarea aia stupidă din oracolele copilăriei noastre: Sunteţi în pas cu moda? Întotdeauna răspundeam amuzată că Nu, fără să ştiu ce adevăr grăiesc.

Oare la anul ce se mai poartă?


Kylie Minogue - Red Blooded Woman
Asculta mai multe audio Muzica

Tu

joi, 19 noiembrie 2009
Asta nu eşti tu! Tu nu îţi puneai perna în cap dimineaţa când sună ceasul, tu nu lăsai florile neudate o săptămână întreagă şi nu te plângeai zi de zi de orice. Tu nu ştiai să jigneşti, nu vroiai să minţi, nu suportai să greşeşti. Tu nu lăsai lucrurile neterminate şi oamenii să te aştepte, tu nu lăsai oamenii să te chinuie şi lucrurile să se piardă. Ţie nu-ţi era vreodată ceva indiferent şi-acum citesc în privirea ta un cumplit simptom de nepăsare al unei boli numite resemnare şi-ţi plâng de milă pentru ziua în care te vei trezi. Asta nu eşti tu...


La mulţi ani!

duminică, 15 noiembrie 2009

Mă gândesc la miile, milioanele de cuvinte pe care le-am povestit împreună şi poate că pentru prima dată nu-mi mai doresc să fi trăit într-un alt secol, căci fără internet nu cred că ne-am fi întâlnit vreodată. Încerc să cuprind cu gândul nenumăratele hohote de râs savurate împreună şi parcă distanţa nici nu mai contează.

Te iubesc cam cât o fereastră de mess ceva mai măricică, plină cu inimioare şi pupături, şi îţi promit că n-am să te mai supăr vreodată decât dacă va fi neapărat nevoie. Îţi mulţumesc pentru toate lucrurile pe care le faci fără să-ţi dai seama, pentru cele pe care le faci intenţionat şi pentru cele pe care va trebui să le faci în anii care urmează, când n-ai să mai scapi de mine. Aştept cu nerăbdare să facem telenovela aia în care tu să ai o coafură nouă, să porţi o haină lungă, cu glugă, şi blugi evazaţi, iar eu să am în sfârşit un iubit adevărat.

Nu suntem singure pe lume, asta e clar. Nici nu mai ştiu de ce am crezut asta vreodată!


La mulţi ani, Elennuka! Să ne trăieşti :*



Holograf - Dragostea Mea
Asculta mai multe audio Muzica

Go. Do. Be.

sâmbătă, 7 noiembrie 2009

Nu discut despre credinţe şi religii, nu-i judec pe oameni după Dumnezeul lor şi cu atât mai puţin îmi vine să mă apropii de subiectul ăsta care mi se pare - încă - tabu. Însă atunci când un om care crede de câteva luni într-un zeu de a cărui prefix nu sunt încă convinsă îmi serveşte porţii spirituale pe mess, când nu am timp să le diger, rămân cu ele-n gât o bună bucată de timp.

Amicul meu care - bănuiesc că o ştie - mă enervează uneori peste limita admisă de răbdarea mea, spune că nu mai crede în cuvinte ci doar într-o viaţă mai bună. De parcă astea nu ar fi cuvinte, clişee... Iar viaţa lui mai bună nu e oricum, oriunde, ci peste graniţe. Că în România nu ai timp!

N-aş putea vreodată să-l înfrunt nici real, nici virtual, pentru că negativismul lui mă intimidează mai ceva decât profa de contabilitate din liceu. Aşa că îi explic aici ceea ce va trebui până la urmă să priceapă dacă într-adevăr va crede în vreo divinitate sau măcar în el însuşi.


Omule, după cum te ştiu eu viaţa nu va fi vreodată mai bună pentru tine în orice ţară ai merge. Fugi de tine, fugi de oameni şi crezi că dacă ei vorbesc o altă limbă n-ai să-i mai urăşti atât de mult. Ceea ce n-ai înţeles despre credinţă este că prin ea vei înţelege că limbajul, timpul şi majoritatea lucrurilor nu sunt decât nişte convenţii născocite de oameni pentru a socializa mai uşor. Tot ceea ce porţi în spinare - iar tu, văd bine, ai o povară imensă - te ţin în loc, legat de locuri şi oameni pe care nu ai regreta dacă nu i-ai mai vedea vreodată. Nu te-aş contrazice că timpul tău ar fi mai mult şi mai bun în altă parte dacă nu aş şti că socotelile neîncheiate te vor trage mereu înapoi. Învaţă să ierţi şi să nu mai judeci iar timpul ţi se va părea mult mai generos oriunde ai fi!

Mi-ai spune desigur că astea sunt lucruri învăţate din cărţi şi nici măcar nu m-aş obosi să te contrazic pentru că tu le ştii pe toate, întotdeauna. Întrebarea mea ar fi: la ce-ţi foloseşte? Să ai întodeauna dreptate? Să-i faci pe oameni să se simtă jenaţi doar pentru că au râs la un banc de doi lei? Să te răzbuni... Chiar crezi că are importanţă dacă eşti prost sau deştept dacă uiţi să ai grijă de tine şi de sufletul tău?

Eu mi-am învăţat lecţia şi am ajuns să mă bucur în fiecare zi de câte ceva care după normele tale ar putea fi categorist ca fiind nesemnificativ. Tu eşti deaspura tuturor; observi, etichetezi, condamni şi trăieşti o viaţă de care nu eşti niciodată mulţumit. Între noii e un hău peste care nu cred c-am putea face vreodată o punte, dar sper din tot sufletul ca cineva să reuşească.

Nu uita:„Nu vă mai lăsaţi constrânşi de nimeni şi de nimic. Nici de vremuri, nici de oameni. Fără ură, fără regrete şi resentimente, mergeţi înainte ca şi cum timpul n-ar exista. Eliberaţi-vă de tot şi de toate cu gândul că trebuie să trăiţi pentru şi în Adevăr căci doar adevărul vă va face liberi şi numai liberi fiind veţi putea atinge-n viaţă fericirea.” (Florian Pittiş)

Asta e singura cale! Drum bun...

Cine se trezeşte de dimineaţă... a greşit fusul orar!

Azi, 6 noiembrie, m-am trezit la 5, am băut patru cafele, am dat trei telefoane, am înjurat de două ori şi m-am amăgit o singură dată. A fost o zi fără ore şi speranţe, doar cu gânduri şi oameni. Pe cei din urmă nu i-am mai putut suporta pe la ora 14 aşa c-am plecat să mă plimb. Că de-asta îmi place locul meu de muncă: atunci când chiar nu mai pot sau chiar nu mai vreau pot să iau o pauză mai mică sau mai mare. Ori pauză de alţii, ori pauză de mine, depinde de ce vreau să mă lepăd. Şi-am fost în parc să văd platanul căci mi-am amintit că e vremea lui să se-mpodobească cu fructe rotunde ca nişte globuleţe. Nu erau încă aşa cum le ştiam eu dintr-o toamnă anterioară, din alt parc. Dar am strâns o mână de frunze uscate care mai de care mai frumoase. Vroiam de fapt să iau una singură dar parcă toate mă chemau. Fiecare frunză aleasă era încă o clipă de răgaz până să mă-ntorc la datorie, dar nici prea multe că şi clepsidra conştiinţei mele se umple repede.
Astăzi am fost absentă din viaţa mea. Mi-am luat libertatea de a-mi lăsa cugetul să dormiteze în voie şi părul să şadă alandala, cum îi place lui mai mult. M-am uitat mai mult în gol pentru că plinul nu părea să aibă chef de iscodelile mele şi n-am răspuns la întrebări pentru că nici eu n-aveam chef de iscodelile altora.
Azi am mers pe jos şi-am scris în gând cel mai frumos text de postat pe blog, aşa cum mai fac uneori. Cuvinte care-mi curg prin minte atât de armonios încât le-aş zice cu voce tare. Dar nu-s chiar atât de nebună! Sunt întotdeauna adresate cuiva care nu le-ar putea vreodată asculta sau înţelege. Reţin ideea şi-o aştern mâine pe hârtia virtuală pe care o citesc întotdeauna alţii decât destinatarul. Termin un pahar cu vin dulce şi-mi aşez capul pe pernă căci astăzi s-a făcut deja mâine iar fusul toarce întruna din orele nedescâlcite până acum.

Dealul cu dor

luni, 2 noiembrie 2009

E un deal anume pe care-l iubesc. Îl ştiu de mulţi ani deja, îi ştiu fiecare pom (cam cât a mai crescut, ce-a mai umbrit, unde s-a scuturat), fiecare suiş şi coborâş, fiecare gard (unde se întâlnesc cel din stânga şi cel de sus am semnal pe Cosmote), fiecare fânar, fiecare pârâu care-l străbate. Îi ştiu florile galbene şi toate gâzele, îi ştiu ierburile cosite care înţeapă nemilos tălpile goale, îi ştiu zăpezile care-i lasă mereu gol creştetul prea abrupt. Ştiu lunile pline sau ceva mai goale care se furişează din spatele lui şi stelele care-l veghează noaptea întreagă. Ştiu roua limpede din iarbă, fluturii coloraţi ce zboară mai repede decât pot eu alerga şi căpiţele cu fân la umbra cărora mă adăpostesc de arşiţa soarelui. Când sunt acolo, în faţa lui, privesc mereu către orizontul rotund de la graniţa dealului cu cerul şi aştept să apară ceva, o minune... Ştiu că va veni într-o zi!

Eden

joi, 29 octombrie 2009
Aici îmi caut eu liniştea şi uneori chiar o găsesc. E refugiul ăla de care vorbeam...

Scrisoare de nedragoste

vineri, 23 octombrie 2009

Dacă ar fi o scrisoare de dragoste ţi-aş spune desigur că îmi este atât de dor încât te văd şi atunci când nu eşti, că te aud chiar dacă taci...
Însă e o scrisoare de nedragoste în care nu am de zis decât că îmi este atât de nedor de tine încât n-am să te mai văd nici chiar de vei fi şi n-am să ascult orice ai spune.
Te-am iubit pentru ceea ce credeam că eşti şi m-ai dorit pentru ceea ce credeai că sunt, dar ne-am trezit eu fără tine cel închipuit şi tu fără mine cea visată. Te-am neiubit pe tine cel căruia îţi scriu, m-ai nedorit pe mine cea pe care-o citeşti. Nedragoste, nedor şi nepăsare...

"Vine o vreme
Când trebuie să tragem sub noi
O linie neagră
Şi să facem socoteala.
________________________________________
Câteva momente când era să fim fericiţi,
Câteva momente când era să fim frumoşi,
Câteva momente când era să fim geniali.
Ne-am întâlnit de câteva ori
Cu niste munţi, cu nişte copaci, cu nişte ape
(Pe unde-or mai fi? Mai trăiesc?)
Toate acestea fac un viitor luminos
Pe care l-am trăit.
O femeie pe care am iubit-o
Şi cu aceeaşi femeie care nu m-a iubit
Fac zero.
Un sfert de ani de studii
Fac mai multe miliarde de cuvinte furajere,
A căror înţelepciune am eliminat-o treptat.
Şi, în sfârşit, o soartă
Şi cu încă o soartă (de unde-o mai fi ieşit?)
Fac două (scriem una şi ţinem una,
Poate, cine ştie, există şi viaţa de apoi)."
Marin Sorescu - Contabilitate


Maria Gheorghiu - Cum a fost
Asculta mai multe audio Muzica

. punct . şi atât

duminică, 18 octombrie 2009

Nu îmi plac emoţiile începuturilor, îmi dau senzaţia că în acele clipe părul, pielea şi gândurile mele îşi pierd culoarea. Nu îmi place nici nodul din gât al sfârşitului care mă sufocă şi nu-mi dă voie să vorbesc. Dar dintre toate cel mai mult îmi displac prelungirile etapelor indecise (nu vorbesc despre fotbal!), când aştept în zadar ceva-uri, când altceva-uri mă surprind, când ceva-urile şi altceva-urile nu se potrivesc deloc.

Lecţia cu introducerea, cuprinsul şi încheierea am învăţat-o întâi la literatură şi-am aprofundat-o apoi în relaţiile cu cei din jur. Mi-a luat ceva timp până să înţeleg că locul rămas gol în urma cuiva nu-i este rezervat pentru totdeauna, în caz că ar vrea să se-ntoarcă, că locul gol lăsat de mine în viaţa cuiva nu înseamnă că va urma, ci e de fapt un adio.

Nu mai cred în a doua încercare! Când poveştile se termină le pun ultimul punct, categoric, şi le închid în copertele amintirilor. Sunt milioane de oameni pe lumea asta care ar merita o şansă, însă şansele sunt limitate iar eu nu-mi asum vina de a fi irosit vreuna.

.


Robbie Williams - Come Undone
Asculta mai multe audio Blog

Lacrimi de ploaie

marți, 13 octombrie 2009

De la o vreme nu mai plâng. Mă uit la Vreme şi aştept zilele cu ploaie în care pot hoinări pe sub cerul acoperit de nori, printre oameni care mai de care mai grăbiţi, pitiţi sub umbrelele lor colorate. Am învăţat să descifrez în foşnetul copacilor apropierea ploii şi o aştept mereu cu bucurie. Închid ochii şi-mi ridic bărbia cât mai sus, las picăturile să-mi curgă pe frunte, pe ochi, pe buze... Caut printre ele gustul sărat al lacrimilor de odinioară. Şi-mi vine să râd pentru că plânsul ăsta artificial nu mă chinuie, mă face să mă simt chiar mai bine.

Azi am fost fericită o clipă, în ploaie. Sper să plouă şi mâine...




Guns'N Roses-Don't Cry
Asculta mai multe audio Muzica

Flori, frunze şi tristeţi

duminică, 11 octombrie 2009

Toamna număr gutui şi vise. Nu prea mă mai scufund în butoiul cu melancolie că l-am secat în ultimii ani, dar mă îmbăt încă cu nostalgia frunzelor galbene, a florilor galbene, a fructelor galbene... singurul galben din lume care-mi place, pe care-l ador. Am o amintire dragă din copilărie când împreună cu alţii ne tăvăleam într-un morman de frunze uscate strânse în parc pentru a fi arse. De-atunci iubesc frunzele toamna şi-mi spun că ele nu se supără când le împrăştii pe alei cu vârful pantofului ca să le ascult foşnetul.

M-am visat odată plimbându-mă într-o pădure înveşmântată în cele mai frumoase culori ale toamnei. Restul visului a fost ciudat, aiurit, însă culorile alea nu le mai pot uita. Caut acum peste tot cu privirea un pom ca în vis şi mă-ntreb ce aş face dacă l-aş găsi vreodată aievea. Căci nimic în lumea asta nu l-ar putea face să nu se usuce de tot.
M-aş întreba uneori: fato, cum să-ţi placă frunzele moarte mai mult decât cele verzi? Doar te-ai născut primăvara... Şi mi-aş răspunde poate: cele verzi sunt acasă, în copacul care le-a născut şi crescut. Cele galbene au căzut, sunt triste, rătăcite, pierdute-n vânt. Cineva trebuie să privească şi în jos, către ele.
M-aş mira uneori: tu, friguroaso, cum de nu te zgribuleşti toamna când vântul bate nemilos? Şi mi-aş şopti apoi în taină: dar tu nu auzi liniştea pe care o acoperă vântul? Nici nu mi-am dat seama că e frig...
M-aş amăgi uneori: toamna asta am să mă-ndrăgostesc... Şi m-aş mai gândi...

Zbor

sâmbătă, 10 octombrie 2009

Sâmbăta trecută, pe timp de ploaie, o pasăre s-a refugiat la noi în balcon ca să-şi usuce penele. A stat mai bine de jumătate de oră acolo, pe marginea balustradei, odihnindu-se ba pe un picior, ba pe altul. De vreo câteva ori a scos un sunet ciudat, ca un fluierat. Probabil îşi chema vreun amic. N-am avut încă timp să aflu cum o cheamă şi dacă făcuse vreun popas în drumul către o ţară mai caldă, dar mi-a făcut plăcere vizita ei. Mai rar asemenea oaspeţi!

Pariul cu mine însămi

vineri, 9 octombrie 2009
*
În seara asta aveam un chef nebun de plimbare aşa că am plecat aiurea şi-am ajuns pe unde nu mai fusesem de mult, pe Faleză. Citisem în ziar că s-a făcut pistă pentru biciclişti. Halal pistă! Două dungi portocalii care feliază o treime din trotuar... (Şi până să ajungi la ea pe unde mergi cu bicicleta?) Dungi care de altfel m-au atras atât de mult încât mi-am zis: ce-ar fi să merg toată Faleza pe-o linie din asta? Şi mi-am urmat ideea... într-o dungă. Nu-mi dau seama cam ce-au gândit cei care se plimbau la ora aia prin zonă, nici nu le-am auzit eventualele chicoteli din pricina căştilor din urechi. Ştiu doar că am înţeles cam cum ar sta treaba cu defilatul pe podium şi cât e de greu să pui mereu un pas înaintea altuia. Şi că drumul mi s-a părut mai lung ca niciodată.
Dificile mai sunt pariurile cu mine însămi. Nu voi şti niciodată dacă pierd sau câştig...
* poza e tot cea de ieri că n-am avut azi aparatul la mine. Am desenat dunga în Photoshop cum m-am priceput :)


Remiză


Sunt zile în care timpul parcă se opreşte-n loc şi râde de mine: fraiero!
Iar zilele astea... le-am mai trăit de-atâtea ori încât mă opresc şi eu şi aştept. E o aşteptare de care nu am nici timp, nici chef, dar e răgazul pe care trebuie să mi-l iau până când semaforul din centrul existenţei mele se face iarăşi verde.
Aş fi curioasă să ştiu dacă mai simt şi alţii ca mine... Aş vrea să-mi spună cineva dacă îi sunt vreodată lucrurile atât de anapoda încât să-i vină să lase totul baltă şi să migreze spre un tărâm al nimănui, al nicăieri. Pentru că dacă am fi mai mulţi poate am găsi un sătuc unde să ne refugiem în vreme de criză a sufletului ca s-o scoatem la capăt.
Şi oamenii ăştia care te încurajează fără măcar să-şi dea seama sunt incredibili! Te simţi dator să nu-i dezamăgeşti pe cei care cred în tine parcă mai mult decât în Dumnezeu şi găseşti mereu puterea să rabzi şi să lupţi.
Timpul porneşte agale şi-i fredonez un final de refren: fraiereeeee... E remiză deocamdată...

Torturaţi-l pe artist

luni, 5 octombrie 2009

Îmi pare teribil de rău că eu sunt cel care-ţi spune asta, însă nu vei fi niciodată fericit. Nu vreau să te rănesc. Ţi-o spun deoarece cred că aşa e drept, să fiu sincer cu tine înainte de a începe. Sper că apreciezi acest lucru, pentru că nimeni nu va mai fi drept sau sincer cu tine de acum încolo. Deci încă o dată, îţi spun din capul locului: nu vei fi niciodată fericit! Ţi-o dau în scris, şi să-ţi fie de bine! (…) Când mă gândesc la tine, mă gândesc la un norişor ca din desene animate atârnând deasupra capului tău, o ploaie torenţială a ta, personală. Te văd udându-te până la piele, îţi văd întreaga fiinţă şiroind de apă, şi eşti mereu bolnav pentru că nu te poţi usca niciodată. Vremea rea te deprimă, obrajii îţi şiroiesc de lacrimi de crocodil, dar lacrimile se evaporă şi se preschimbă într-un alt nor care se revarsă mai nemilos peste tine. Nu poţi câştiga. Va fi trist. N-o să te alegi niciodată cu fata. N-o să găseşti niciodată dragostea adevărată. N-o să găseşti nici un prieten demn de încredere. N-o să fii niciodată mulţumit. N-o să ai niciodată destul. Iarba ar putea întotdeauna fi mai verde. Iarba va trebui întotdeauna tunsă. Zilele îşi vor fi lungi şi lipsite de orice distracţie. Nopţile îţi vor fi singuratice, şi cam atât. Vei aştepta întotdeauna zile mai bune, care nu vor veni niciodată. Şi mai ales, în mod absolut categoric, n-o să ai cugetul împăcat. (…)

(Torturaţi-l pe artist - Joey Goebel)


Coperta şi titlu nu m-au atras nicio clipă şi totuşi ieri, când m-am trezit cu cartea în mână, am hotărât s-o citesc. Povestea e cam pe atât de sumbră pe cât mă aşteptam să fie, însă mult mai fascinantă. Nu voi istorisi ce am citit în cartea pe care n-o mai puteam lăsa din mână, curioasă să aflu cât şi cum va mai fi torturat un tânăr artist în numele artei. Se găsesc destul recenzii pe net.

Mi s-a părut interesant cum autorul prezintă fiecare personaj indicându-i formaţia, serialul şi filmul preferat, lăsându-i parcă cititorului rolul de a-l cataloga în funcţie de preferinţe.

Torturaţi-l pe artist” este o carte cu desăvârşire tristă dar care ştie să te facă să zâmbeşti, să speri, să cercetezi, să revii asupra unui citat, să reţii ideea principală şi să te întrebi apoi minute în şir dacă nu cumva şi viaţa ta, a noastră, e la fel.

E o poveste care merită cu siguranţă citită, o lecţie despre adevăratele valori şi falsa fericire.


Ceea ce nu te omoară... te face să-ţi doreşti să mori

Ultima stinge lumina

duminică, 20 septembrie 2009

Era regula în copilărie, pe când dormeam patru fete într-o cameră şi ne era la toate frică de întuneric. Odată înscrise în maratonul de seară alergam în pat, ne băgam sub pături şi strigam mereu la fel, pe un ton amuzant şi ameninţător în acelaşi timp: „Ultima stinge luminaaaaaaaa!”
Mi-au plăcut întotdeauna regulile, m-au făcut să mă simt parcă mai în siguranţă. Le-am adoptat conştiincioasă pe-ale altora sau mi-am inventat unele ale mele. Mi-am croit o viaţă după tipare împrumutate sau copiate şi am purtat-o aşa, pe alocuri prea strâmtă, pe la capete lăbărţată, cusută adesea grosolan dar rezistent.
Mi-am impus norme absurde pe care le-am respectat cu o voinţă demnă de admiraţie şi milă. Am făcut zeci de jurăminte adolescentine pe care promiteam să le respect veşnic. L-am luat atunci în braţe pe Niciodată care credeam că-mi va fi prieten de nădejde şi mă va păzi de primejdii. EU NICIODATĂ N-AM SĂ... era începutul uneia dintre replicile prin care-mi expuneam o convingere cu care mă încăpăţânam să rămân, în care vroiam să cred mai presus de orice.
Într-o zi m-am trezit cu o sumedenie de principii, nici nu mai ştiam care de pe unde adunate. Unele erau expirate, altele contradictorii, iar multe dintre ele rămâneau în picioare doar susţinute de reguli morale moştenite de la părinţi. O colecţie de stupidităţi legate între ele cu panglica inocenţei care o dată desfăcută le-a lăsat să se piardă. Prejudecăţi de tinichea zornăiau în urma paşilor mei şi nici măcar nu mai întorceam privirea că văd ce-a căzut, simţeam doar cum mă eliberam de-o povară pe care nici nu-mi mai ştiu de ce mă învoisem s-o port.
N-aş putea spune că m-am descotorosit de toate rigidele convingeri ale lui Niciodată. Mai păstrez câteva cu care să-mi păzesc reputaţia sau orgoliul, nu ştiu încă sigur. Dar mi-am învăţat bine lecţia afirmaţiilor categorice pe care mi le-am asumat gratuit şi prostesc, din lipsa unor idei mai bune sau a unor sentimente adevărate.

Nu vă mai lăsaţi constrânşi de nimeni şi de nimic
Nici de vremuri, nici de oameni.
Fără ură, fără regrete şi resentimente
Mergeţi înainte ca şi când timpul n-ar exista.
Eliberaţi-vă de tot şi de toate
Cu gândul că trebuie să trăiţi pentru şi în Adevăr
Căci doar Adevărul vă va face liberi
Şi numai liberi fiind veţi putea atinge-n viaţă Fericirea”

spune Florian Pittiş în Nucul (a lui Victor Socaciu)


Pasărea Colibri - Lanţul coliviilor
Asculta mai multe audio Muzica

Liniştea care nelinişteşte

miercuri, 26 august 2009






Sunt clipe în care

dacă m-ai pune să aleg

între tortură şi tăcere

aş prefera-o fără ezitare

pe prima.

Cu siguranţă

e mai blândă!