Cabina de probe. Că şoping nu se poate numi

Pe scurt, să zicem că aş avea de ales între munca silnică pe viaţă şi probatul a zeci de perechi de pantaloni, an de an. Aş alege, fără să clipesc, prima variantă!

Pe larg, cine dracu’ a decretat Galaţiul tărâm al anorexicelor? Că se uită vânzătoarele cruciş la mine când le întreb de mărimi trecute de 28. Da, am fundul mai amplu, las’ că nici cu al tău nu mi-e ruşine. Deci ai sau n-ai vreo cârpă care să nu stea pe mine de parcă aş fi împrumutat-o de la sor-mea mai mică!? Şi alte strigăte de genul care îmi scapără din privirile deja alergice la cabine de probă.

Bun, hai c-am găsit şi mărimi care să înceapă cu 3! Dar care, vai, se blochează la faza unde nu-mi încape piciorul în cracul zis şi pană. Mă îndes, cu eforturi supraomeneşti, într-o pereche de blugi şi vin cu ideea de a mă încălţa. Adică tind să-mi îndoi genunchiul, dar nu se petrece nimic. Pentru că el, genunchiul, e atât de înţepenit încât mă bate gândul să-mi cumpăr totuşi blugii în caz că-mi rup vreun picior şi am nevoie de fixare perfectă.

Admit că exagerez. Pantalonii ideali există, se fabrică şi sunt chiar superbi. I-am găsit, i-am probat. Îmi erau mari. Incredibil, m-am simţit nevoită să cer 28. „N-avem...”