M-a frământat totdeauna
grija pentru natură. Nu atât cât să mă înscriu într-o organizaţie eco. (Deşi am
făcut-o şi pe asta până la urmă.) Ci doar atât cât să stau cu ochii în patru la
ieşirile în aer liber şi să-i trag de mânecă pe cei care au probleme cu detectarea
coşurilor de gunoi. Mi s-a răspuns adesea, la mişto, cum că ar fi
biodegradabile. Cojile de seminţe, cotoarele de măr, cojile de pepene. Deci le-am
recomandat la rândul meu, cu căldură, să le depoziteze acasă, în ghivece.
Am înţeles,
într-un final, că cei mai mulţi oameni nu reuşesc să împletească educaţia cu
ecologia şi estetica. Că ei au fost învăţaţi să nu facă mizerie în casă şi pe
stradă. Iar dacă sunt pe plajă!? Ei, acolo revin la starea lor naturală de
tembeli. Nu le mai sună în carcasă nicio voce autoritată care să dicteze
curăţenia. Nu mai au în coastă nicio doamnă care să le scadă nota la purtare.
Mă trezesc adesea
tremurând de furie în faţa unor scene cu bipezi lepădându-şi gunoaiele aiurea.
Dar prefer să ţin în frâu taurul din mine, convinsă fiind că asemenea indivizi
nu merită. Cântăresc din priviri mizeriile care nu mai contenesc să se adune pe
marginea drumurilor, urmăresc ambalaje purtate de vânt şi mă întreb
când oare vom reuşi să înţelegem curăţenia dincolo de propria ogradă.
A trecut mai bine
un an de când pubelele pentru deşeuri reciclabile zac pe trotuare şi în
parcări, la îndemâna oricui. De când sunt vandalizate sistematic pe timp de
noapte şi golite prea rar pe timp de zi. Am văzut odată frumos aşezat lângă ele
un vas de toaletă şi m-am trezit glumind că fostul proprietar nu ştie să facă
diferenţa între sticlă şi ceramică. Nu, nu ştie! Şi mai sunt o groază ca el,
care nu reciclează pentru că nu au cum, pentru că nu au idee să citească semnele
de pe ambajale ori nu se gândesc vreo secundă la viaţa de apoi. A plasticelor,
hârtiilor şi metalelor.
Luna trecută m-am
gândit să cântăresc toate deşeurile reciclabile adunate. În total aproape două
kilograme de plastic şi 600 de grame de hârtie/carton. La două persoane. Şi am
început nişte calcule imaginare despre câte deşeuri s-ar putea recicla într-un
Galaţi ceva mai civilizat. Ştiu, se vor trezi voci care să comenteze că toate
cele trei pubele în care selectăm gunoaiele sunt golite în aceeaşi maşină. Şi
mă voi întreba în sinea mea de ce nu au mai făcut a patra pubelă, roşie, pentru
cârcotaşi, nesimţiţi şi alţi asemenea. Că datorită lor suntem pe drumul cel mai
bun...
În mintea mea se
învârt întruna idei despre apă risipită, materiale refolosibile şi hârtie
reciclată. Caut de două luni o destinaţie pentru cei cinci litri de ulei
folosit pe care chiar nu vreau să-i arunc la întâmplare. Mă zbat să-i conving
pe oamenii de lângă mine că nu există indiferenţă faţă de planeta pe care
trăim. Ori eşti cu, ori împotriva ei.
recomand Home
|
Cu uleiul ars, teoretic, ar trebui să mergi la un restaurant și ei să îl primească, fiindcă (tot teoretic) ei au un loc unde să îl trimită.. sau o firmă care se ocupă cu această colectare.
RăspundețiȘtergereTeoretic...
Dar mă întreb, dintre toate FAST-FOODurile astea care folosesc zeci de litri de ulei, câte fac acest lucru? Există oare o firmă care să vină să colecteze uleiul ars de la restaurante? Sau doar visăm?
Cred că e 90% vis. Sunt aproape convinsă că restaurantele şi fast-food-urile aruncă uleiul la întâmplare. Ori în chiuvetă, ori la gunoi.
ȘtergereTeoretic am cam găsit firme specializate care colectează uleiuri uzate. E drept, nu prea au acoperire pe Galaţi. Ori se ocupă cu colectarea de la persoane juridice unde e vorba de cantităţi considerabile.
Am apelat la http://reciclareulei.ro/ dar nu mi-au răspuns încă. Voi încerca să-i contactez telefonic cu prima ocazie şi sper să revin cu o postare optimistă cândva