Trash-boom-bang

M-a frământat totdeauna grija pentru natură. Nu atât cât să mă înscriu într-o organizaţie eco. (Deşi am făcut-o şi pe asta până la urmă.) Ci doar atât cât să stau cu ochii în patru la ieşirile în aer liber şi să-i trag de mânecă pe cei care au probleme cu detectarea coşurilor de gunoi. Mi s-a răspuns adesea, la mişto, cum că ar fi biodegradabile. Cojile de seminţe, cotoarele de măr, cojile de pepene. Deci le-am recomandat la rândul meu, cu căldură, să le depoziteze acasă, în ghivece.

Am înţeles, într-un final, că cei mai mulţi oameni nu reuşesc să împletească educaţia cu ecologia şi estetica. Că ei au fost învăţaţi să nu facă mizerie în casă şi pe stradă. Iar dacă sunt pe plajă!? Ei, acolo revin la starea lor naturală de tembeli. Nu le mai sună în carcasă nicio voce autoritată care să dicteze curăţenia. Nu mai au în coastă nicio doamnă care să le scadă nota la purtare.

Mă trezesc adesea tremurând de furie în faţa unor scene cu bipezi lepădându-şi gunoaiele aiurea. Dar prefer să ţin în frâu taurul din mine, convinsă fiind că asemenea indivizi nu merită. Cântăresc din priviri mizeriile care nu mai contenesc să se adune pe marginea drumurilor, urmăresc ambalaje purtate de vânt şi mă întreb când oare vom reuşi să înţelegem curăţenia dincolo de propria ogradă.

A trecut mai bine un an de când pubelele pentru deşeuri reciclabile zac pe trotuare şi în parcări, la îndemâna oricui. De când sunt vandalizate sistematic pe timp de noapte şi golite prea rar pe timp de zi. Am văzut odată frumos aşezat lângă ele un vas de toaletă şi m-am trezit glumind că fostul proprietar nu ştie să facă diferenţa între sticlă şi ceramică. Nu, nu ştie! Şi mai sunt o groază ca el, care nu reciclează pentru că nu au cum, pentru că nu au idee să citească semnele de pe ambajale ori nu se gândesc vreo secundă la viaţa de apoi. A plasticelor, hârtiilor şi metalelor.

Luna trecută m-am gândit să cântăresc toate deşeurile reciclabile adunate. În total aproape două kilograme de plastic şi 600 de grame de hârtie/carton. La două persoane. Şi am început nişte calcule imaginare despre câte deşeuri s-ar putea recicla într-un Galaţi ceva mai civilizat. Ştiu, se vor trezi voci care să comenteze că toate cele trei pubele în care selectăm gunoaiele sunt golite în aceeaşi maşină. Şi mă voi întreba în sinea mea de ce nu au mai făcut a patra pubelă, roşie, pentru cârcotaşi, nesimţiţi şi alţi asemenea. Că datorită lor suntem pe drumul cel mai bun...

În mintea mea se învârt întruna idei despre apă risipită, materiale refolosibile şi hârtie reciclată. Caut de două luni o destinaţie pentru cei cinci litri de ulei folosit pe care chiar nu vreau să-i arunc la întâmplare. Mă zbat să-i conving pe oamenii de lângă mine că nu există indiferenţă faţă de planeta pe care trăim. Ori eşti cu, ori împotriva ei.  

recomand Home