neonomastică

miercuri, 24 aprilie 2013
Dacă te uiţi seara în calendar şi îţi dai seama c-a fost ziua ta... înseamnă că nu ţi-a urat nimeni lamulţiani. Căci singura persoană care ţinea socoteala sfinţilor şi te suna să îţi spună că „azi e ziua noastră” s-a dus. Iar asta va rămâne pentru totdeauna o neonomastică tristă în care vei încerca să-ţi aminteşti măcar câteva inflexiuni ale vocii pe care n-ai să o mai auzi vreodată. La mulţi ani, Elisabeta mea dragă! Azi a fost ziua noastră...  

Între noi fie... vorba

vineri, 12 aprilie 2013

Nu cred c-am spus vreodată povestea „Între noi fie vorba”. Ideea nu-mi aparţine. Este un titlu sugerat de Katia Nanu pentru o rubrică a mea, în ziar, care nu s-a materializat vreodată. O rubrică cu şi despre oameni, pe care am scris-o apoi sub o altă formă mai... de poveste.
Ieri am împlinit cinci ani de blog. Pe care nici nu i-aş fi aniversat. Pentru că nu aveam nimic de scris simbolizând un tort. Pentru că poveştile mele s-au împotmolit undeva între furie şi neputinţă. Pentru că n-am mai avut puterea să scriu despre oamenii care au mişcat ceva în sufletul meu. Sau al altora.
Astăzi m-am aşezat pe o bancă, într-o autogară din Bucureşti. La soare. Cu o carte în mână. Un bărbat, aşa-zis între două vârste, s-a apropiat de mine cu un carneţel pe care era notat frumos, cu litere de tipar, un mesaj. Am înţeles din start că omul nu putea să vorbească. Că nici sms-urile nu-i erau prea familiare. Că avea nevoie de ajutorul meu pentru a transmite mesajul. Am vorbit cu o voce feminină, i-am citit cuvânt cu cuvânt, uşor agitată că n-am ştiut să pun virgulele acolo unde lipseau. Era soţia lui. Mi-a mulţumit şi a închis.
După o scurtă absenţă, bărbatul s-a întors cu doi covrigi calzi, în semn de mulţumire. M-a întrebat apoi diverse, repetând de câte trei ori până am învăţat să citesc pe buze. Radia la fiecare răspuns al meu şi emana o sinceră plăcere să poată purta o conversaţie. Mi-a spus că a fost operat de patru ori, la Cluj. Şi mi-a arătat o hârtie pentru nuş’ ce servicii medicale care valorau aproape 1.700 de lei.
Omul ăsta, care avea nişte tuburi din plastic în gât, voia să-şi spună povestea. Nu să fie compătimit. Să mai ştie cineva prin ce trece - oare cât de des!? - pentru nişte „accesorii” pe care le va purta câte zile va mai trăi. La despărţire m-a rugat să-i salvez numărul de telefon şi să îl sun cu prima ocazie când ajung în oraşul lui,  Piatra Neamţ. Şi m-am urcat în maşină fascinată de sinceritatea şi căldura cu care îţi poate vorbi un om. Fie şi fără să pronunţe vreun cuvânt.
Aşa mi-am amintit de unde pornisem... de fapt...

Bon Jovi versus Salam

joi, 4 aprilie 2013

Azi. Dialog total neprevăzut pe teme muzicale:

Eu: - Uraaa! Mâine e ziua Bon Jovi la Magic FM! Şi-am auzit că s-ar putea să vină la anul iarăşi în România...
Ea: - Ce-i aia bon... giovi...!?
Eu: - Cum adică „ce-i aia Bon Jovi”!? N-ai auzit de Bon Jovi!?
Ea: - Nuuu!
Eu: - Fată... cum să ai 18 ani şi să nu fi auzit vreodată de Bon Jovi!? Nu ştii „Bed of roses”!?...
Ea: - Nuu! Dacă-ţi zic că nu ştiu!

Deschid youtube-ul şi-i pun să asculte Bed of roses. Dau la refren, să-l recunoască. Dar chiar n-are habar...

Ea: - Câte vizualizări are?
Eu: - Douăzecişicinci de milioane!
Ea: - Eeeee, douăşcinci de milioane... Salam are trei sute!

Nu mai ştiu care au fost următoarele replici. Mă dureau tâmplele de nervi. Am întrebat-o dacă a dat vreodată în viaţa ei pe VH1 ca să audă muzică de calitate. Şi mi-a scos, drept răspuns, nişte sunete scârboase.

Am ascultat apoi, vrând, nevrând, nişte poveşti despre manele şi hip-hop. Că doar eu am deschis subiectul şi trebuia s-o las să-şi expună şi ea preferinţele. Mi-a povestit cum se ascultă manele - preponderent - la toate petrecerile şi despre cât de profunde sunt ele. Dar că-i plac şi 2Pac şi Mafia şi Eminem.

Ea: - Dar ascult Michael Jackson!
Eu: - De când a murit, nu?
Ea: - Da... ştiu două melodii: aia cu... şi aia cu...

.............

Ea: - Fată, da’ nu vrei să-ţi pun o manea mişto?
Eu: - Dacă pui vreo manea îţi jur că o să asculţi Rock FM în fiecare zi!
Ea: - Nuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu!