Antirefren de zi lucrătoare

miercuri, 26 februarie 2014
Ai trăit degeaba... Dacă nu te-a sfâşiat o dată măcar, la birou, durerea căscatului continuu după o noapte nedormită. Dacă n-ai mers la lucru mai mult beat. De dragoste, de alcool, de... şi mai mult alcool, de ce vrei tu. Dacă n-ai dansat vreodată miercurea până să se facă joi. Dacă n-ai râs sau plâns fără program, în miez de noapte din miez de săptămână. Ai trăit degeaba dacă le-ai trăit pe toate numai în uiched, regulamentar, fără cearcăne şi remuşcări.
Trăieşti încă degeaba dacă nu hoinăreşti vreodată ore în şir ca să te relaxezi după job. Dacă nu ai curaj să îţi schimbi coafura într-o zi de marţi, între al doilea şi al treilea ceas rău. Dacă nu îndrăzneşti să îţi iei la birou rucsacul cu care să te urci direct în tren. Dacă laşi vreo zi de concediu să se risipească în van. Ori nu te socoteşti măcar uneori pe tine mai presus de orice...

Ştii, planeta se învârte şi lunea şi marţea şi joia şi după ora 19... Chiar şi după ce nu mai circulă autobuzele! Oamenii pot fi chiar mai faini după job. Iar cafeaua e cu siguranţă mai bună când nu o bei singur, în faţa monitorului. Prietenii nu pot răbda mereu până sâmbătă ca să îţi spună ce au pe suflet. Aniversările nu se întâmplă decât prea rar în uichend. Spectacole, expoziţii şi lansări se petrec fără tine în fiecare săptămână. Iar tu nu faci decât să îţi grăbeşti seară de seară paşii către casă, numărând orele până la următorul sfârşit de săptămână. În care vei fi încercat timid să nu mai trăieşti degeaba. 

Cum era să fiu pacient

miercuri, 12 februarie 2014
M-am hotărât astăzi să fiu întreagă şi sănătoasă. Să mă tratez în continuare după ureche, că e bine calibrată. Şi să îmi cumpăr ceva frumos cu banii pe care ar fi trebuit să-i „ofer” medicului. Toate astea după ce m-am oblojit mai departe singurică. Ca să mă fac, totuşi, bine.
Oricine mă ştie în stare să merg la sală, să mă lovesc cumplit la gleznă şi să îndur mai departe durerea în timpul exerciţiilor. Să continui cu mişcarea, să ţopăi la concerte, să port tocuri. Să mă tratez cu felurite unguente, să mă bandajez cu foi de varză, să renunţ o iarnă întreagă la patinoar.
Totuşi, după vreo două luni de amânări şi presupuneri, după insistenţele prietenilor şi încăpăţânarea gleznei mele de a fi mare şi tare, am hotărât să vizitez un doctor. Zis şi făcut. Căutat pe google „ortopedie galaţi”. Notat nume, telefoane, adrese. Evitat varianta unei consultaţii gratuite, pe baza asigurării de sănătate. Găsit medic valabil după ora 17,00. Făcut programare. Plătit taxă incredibil de mare pentru consultaţia de 5 minute cu tot cu oferit date personale, descălţat, analizat gleznă, încălţat, scris trimitere. Diagnostic: chist sinovial. Verdict: te aştept la spital să te operez. Aşa, din ochi, fără investigaţii suplimentare.
Şi aşa am ajuns eu să mă târâi spre casă mai cumplit decât în ziua în care mă lovisem. Că durea al naibii gândul că trebuia să taie din mine. Pe 22 ianuarie. O săptămână m-am dresat cu gândul că trebuie să mă duc la spital. Apoi am început formalităţile. Adeverinţă de la serviciu. Programare la medic de familie. Care programare e doar aşa, pentru fraieri. Că la uşa dumnealor se funcţionează tot pe principiul „care e ultima persoană?”. Vizită la CAS pentru vizat adeverinţa. Stat la coadă, fără oxigen.  Constatare-surpriză că pe undeva am două luni neplătite. Răscolit documente contabile, căutat dovezi de plată şi încă o vizită la CAS. Încă un stat la coadă. „Mergi la Registratură să-ţi înregistreze cererea şi să ţi-o ştampileze.” (Păi dacă ştiam asta de la bun început nu mi-o ştampilam singurică în photoshop!?) Obţinut toate hârţoagele pentru internare. Încă o săptămână dusă. Şi apoi încă una, că era medicul prea ocupat pentru glezna mea încăpăţânată.
Astăzi m-am dus la spital. Mi-am rezolvat totul la birou. M-am pregătit pentru concediu medical. Mi-am cumpărat papuci şi alte rahaturi. M-au internat. Mi-au luat sânge. A apărut nenea doctoru’, s-a uitat la glezna mea şi s-a mirat de cât a mai scăzut. Şi a decretat scurt, cu aceeaşi detaşare ca şi prima oară, că nu mai e de operaţie. Că trece cu unguente. Bă, idiotule!, şi dacă veneam acum două luni sau acum două săptămâni, când era mai mare, era de operaţie, nu!? Eram deja tăiată, pansată şi şchioapă...
Dar m-am trezit să întreb, vizibil interesată, cu ce anume să mă mai dau ca să-mi treacă. Totuşi.  De tot. Răspunsul medicului specialist: cu ce te-ai dat şi până acum!!!... Nu m-am mai dat de o lună cu nimic. Tratamentul corect pentru glezna mea e indiferenţa. A mea, a ta şi aş mai zice a cui, dar nu înjur (încă) pe blog...
M-am schimbat înapoi în hainele de stradă din câteva mişcări, m-am strecurat printre halatele albe ale studenţeilor medicinişti care se vor preocupa de sănătatea noastră pe viitor şi m-am uitat de două ori în urmă ca să-mi fixez în memorie statutul de pacient. Morala? Nu e niciun rahat de morală! Fiecare cu oasele, bolile şi riscurile lui. Fiecare cu asigurarea lui inutilă. Fiecare cu teama lui de a merge doctorul care să-l strice mai tare decât şi-a făcut-o cu mâna lui.