Şterge praful, dacă trebuie...

vineri, 25 februarie 2011
Şterge praful, dacă trebuie! Dar oare n-ar fi mai bine / Să pictezi un tablou sau să scrii o scrisoare, / Să coci o prăjitură sau să plantezi o sămânţă, / Cântărind diferenţa între a vrea şi a avea nevoie? / Şterge praful, dacă trebuie, dar vezi că nu prea e timp / Când sunt râuri în care să înoţi şi munţi pe care să te caţeri, / Muzică de ascultat şi cărţi de citit, / Prieteni de iubit şi viaţă de trăit. / Şterge praful, dacă trebuie, dar lumea e acolo afară, / Cu soarele în ochii tăi, cu vântul prin părul tău, / O fulguială de zăpadă, o răpăială de ploaie. / Această zi nu se va mai întoarce niciodată. / Şterge praful, dacă trebuie, dar ţine bine minte: / Bătrâneţea va veni şi ea nu e întotdeauna blândă. / Iar când va fi să te duci, şi va trebui să te duci o dată şi-o dată, / Tu, chiar tu însuţi, vei lăsa în urma ta mult praf.”
Poezia este scrisă de Rose Milligan şi mi-a venit în minte imediat ce am început să modelez cu degetul praful care mi s-a aşternut pe tastatură. E neagră, vina ei!
Iniţial m-am aşezat aici cu gândul la o postare numită categoric TRIUMF, ilustrată cu minunata sticlă galbenă care m-a salvat din chinurile curăţeniei. Asta pentru că ultimele experienţe în domeniu m-au făcut să achiziţionez un întreg arsenal de soluţii cu pulverizator, de perii şi periuţe, până chiar şi odiosul burete din sârmă.
N-am fost niciodată adepta unui cămin-muzeu sau, mai bine spus, nu a unuia care să dureze mai mult de o zi. Adică facem astăzi curăţenie până în ultimul colţ pentru ca mâine s-o luăm de la capăt cu dezordinea. Sau hai să aranjăm totul că ne vin musafiri, ori hai să facem paturile că vine popa cu ajunul.
În raziile de şmotru am fost uneori chiar aberantă, până la a-mi tortura familia să respecte cu stricteţe reguli impuse de mine. Că aşa vreau eu să fie, perfect! Dar asta se întâmpla pe când eram o adolescentă dictatoare cu prea mult timp nefolosit. Între timp s-a mai aşternut praful peste concepţii şi peste rafturi. Am preferat să-mi petrec sâmbetele ţinând în mână o paletă de tenis de masă în schimbul spray-ului pentru mobilă, să mai fac o plimbare până la muntele de vizavi în loc să fugăresc aspiratorul prin casă. Să amân indiferentă îndreptarea dezastrului pe care îl provocasem în propriul univers locativ. În fine, ideea era că m-am format ca un amestec ciudat de perfecţionism şi haos în ale curăţeniei şi mi-am asumat laude şi critici deopotrivă. Dar aş fi înclinat mai degrabă să mă desconsider şi să-mi asum orice pată în calea imaculatului până când mi-am schimbat domiciliul o dată şi încă o dată.
Dacă mi-ar fi spus cineva că maşina de spălat sau frigiderul au capacitatea să mucegăiască - aşa... ca... bulionul - aş fi spus probabil că daaaa, la ora de chimie, în laboratooooor, poooate că s-ar putea demonstra. Adică pe oameni ar trebui să-i ducă mintea să le păstreze cu uşile deschise, nu? Şi ar trebui să înveţe până la vârsta majoratului noţiuni elementare de curăţenie: cum că şi făraşul, găleata de gunoi sau cea în care se stoarce mopul îşi merită recompensa de a fi spălate din când în când.
Într-o criză de exasperare am început să fac sondaj pe messenger întrebându-le pe gagici: „Mă, tu îţi speli vreodată sertarul de la maşina de spălat?”. Nici nu am idee (dar cu siguranţă voi verifica!) dacă au scris asta în manualul de utilizare, însă ar trebui să menţioneze cu majuscule, pe prima pagină, că maşina - fie ea de spălat - nu ştie să se spele singură. Că nu îşi curăţă surplusul de detergent din sertar şi jegul care se adună în orificiul în care intră sertarul, că nu îşi spală singură petele de pe butoane ori de pe sticlă, că nu îşi scoate singurică monedele rătăcite în garnitura de cauciuc.
Aici unde locuim acum am descoperit că pe unii oameni nu îi atrage deloc ideea de a-şi curăţa întrerupătoarele, prizele şi ştecherele de amprentele pe care le-au lăsat cu mâinile murdare. Că mai păstrează încă pe mobilă şi pe geamuri amintiri de la ultima văruială şi colecţionează pe pervazul ferestrei toate particulele de praf în speranţa că vor planta florile direct acolo, făcând economie de ghivece.
Într-o epocă în care magazinele oferă mai multe produse de curăţenie decât ar încăpea într-o casă, mă simt nevoită să-mi iau câteva zile de concediu ca să dau de capăt nesimţirii celor care au locuit înainte aici. Rămân o admiratoare de necontestat a versurilor cu care am început, dar mă foarte îndoiesc că persoane care nu sunt în stare să spele un geam sau o chiuvetă sunt capabile să aprecieze vreo categorie a artei sau vreo minunăţie a naturii.
P.S.