Prima ştevie la dreapta

sâmbătă, 31 martie 2012
*
E lobodă, nu ştevie”, m-a corectat astăzi a nu ştiu câta vânzătoare. Am râs şi am plecat hotărâtă să revin la formula în care le cumpăram neapărat pe ambele, ca să nu mai trebuiască să deosebesc iarba roşie de cea verde. La nenea cu flori am arătat cu degetul: „cinci din astea vreau”. Pentru că aceeaşi problemă o am, de când mă ştiu, cu narcisele şi zambilele. Nu ştiu care şi cum! Aşa că dacă nu au etichetă le iau acasă şi le alint pe rând, ba Narcisă, ba Zambilă, ca să nu fie cu supărare.
În acelaşi con de umbră din creierul meu e chestia că nu-mi dau seama niciodată mai devreme de zece secunde care e stânga şi care e dreapta. Le încurc având convingerea egală că am spus bine şi că le-am greşit. Şi tot pe acolo zac neindentificate datele de naştere ale unor oameni foarte apropiaţi, care pur şi simplu nu vor să-mi rămână întipărite. Noroc că le-am reţinut zodiile!
La vârsta ta nu ai voie să uiţi! Îmi striga tata pe când aveam obiceiul să pun notele mici pe seama unor erori localizate în cutia craniană. Bine-nţeles... prefăcute. Vorba lui îmi răsună în minte mereu de când am realizat că nu există vârsta la care să ai voie să uiţi. Doar că uneori se întâmplă să nu îţi mai aminteşti tocmai asta!
Ştevie, lobodă, zambile, narcise, dreapta, stânga, 22 martie şi 15 noiembrie sunt împăcată că nici nu le-am ştiut vreodată. Deci repetitio nu est întotdeauna mater studiorum!

* astea sunt viorele, ştiu

Cu dragostea-n sacoşă

joi, 8 martie 2012

Mi-s dragi bărbaţii care ascund florile pe unde le dictează imaginaţia, numai să nu se afişeze cu ele în public. Îi bănuiesc de un romantism aparte, mai tainic şi mai dulce. Ori de o comoditate soră cu a mea, pe care nu o pot condamna.
Astăzi, în drum spre casă, un ins care mergea cu doi paşi înaintea mea avea un buchet de flori în sacoşa de plastic. Ambalajul lucios îşi arăta marginea exact cât să ţeasă în mintea mea o întreagă naraţiune. Pesemne că omul se întorcea de la serviciu iar acasă îl aştepta nevasta convinsă că el va lucra peste program şi că îşi va cere iarăşi scuze că nu a mai găsit flori. Şi povestea a continuat preţ de câţiva zeci de paşi, cât să uit de foame până să ajung şi eu acasă.
Revin. Mi-s dragi bărbaţii care poartă rucsac şi cumpără cadouri şi flori şi le poartă în spinare cu aerul că au acolo închisă iubirea şi o pot scoate la iveală doar când se simt ei în siguranţă. Şi-mi sunt dragi cei care aleg mărţişoare mici, numai bune de pitit în buzunare, numai bune de oferit cu un gest de hocus-pocus.
Şi îmi sunt dragi cei care iau câte un trandafir şi-l ascund în interiorul hainei, pe stânga. Zgâriaţi, cu hainele ciuruite, dar cu amorul propriu intact.

Alegeri

luni, 5 martie 2012

De la o vreme începi să alegi. Tot mai senin şi mai simplu, cu aerul că exersezi de când lumea. Te miri fugitiv că te-ai străduit o bună bucată de timp să fii pe toate gusturile, nuanţele şi lungimile de undă care ţi-au întretăiat calea. Te miri, mai ales, că în sinea ta chiar ai fi reuşit. Dar pentru ce?
De la o vreme realizezi că între alb şi negru e un curcubeu întreg pe care să îl asortezi cu toate stările de spirit. Şi ai curajul, în sfârşit, să spui cu voce tare că nu îţi place plăcinta de bostan. Că nu ai simpatizat-o nicicând! Şi reuşeşti, până la urmă, să închizi cartea preferată a prietenei tale, admiţând că n-o iubeşti mai mult dacă te sforţezi să citeşti. Şi îi separi pe cei care merită să primească o porţie din sufletul tău, împăcându-te cu gândul că e păcat să le oferi prea puţin celorlalţi.
De la o vreme îndrăzneşti să-i spui celui de lângă tine să shimbe melodia, că te zgârie în ureche. Şi îi mărturiseşti colegei de birou ce nu suferi la ea. Şi nu mai răspunzi la toate semeseurile care îţi vin cu ocazia diverselor sărbători. Şi refuzi să cumperi berea şi ciocolata la superofertă pe motiv de alte preferinţe neîndoielnice. Şi recunoşti sus şi tare că te pui la curent cu „ştirile” mai rar decât mănânci carne, că o duci la fel - şi chiar mai bine - în lipsa lor.
De la o vreme înţelegi libertatea de parcă i-ai fi probat toate măsurile. Şi-ai fi aflat-o pe cea care ţi se potriveşte precum o şosetă croşetată de bunica.

Primurdară

duminică, 4 martie 2012
Recunosc. Mie îmi place primăvara abia de pe la începutul lui aprilie. Până atunci o fredonez la unison cu Holograf-ii, o admir nostalgică în poze cu ghiocei, o omagiez prin mărţişoare, dar o detest imediat ce ies din casă.
Adică mi se pare firesc să se ducă zăpezile şi să lase în urmă noroaie, bălţi şi frunze uscate. E o etapă cenuşie peste care nu putem sări. Dar mă dezgustă profund realitatea pe care o dezveleşte omătul când se topeşte. Un oraş mizerabil locuit de oameni mizerabili.
Nu există băltoacă fără ambalaje botezate în ea, nu vezi trotuar fără gunoaie de tot felul, nu e stradă pe care să nu trosnească plastice sub roţile maşinilor, nu găseşti petec de pământ fără rahat de câine. În pomii abia dezgheţaţi flutură pungi de toate culorile iar mizerii purtate de vânt se adăpostesc pe lângă blocuri şi garduri.
Peisajul e cât se poate de trist şi în zilele scăldate de soare. Ambalajele lucesc pe marginea trotuarelor mai ceva ca în rafturile supermarketurilor. Gunoaiele din parcuri îţi împestriţează orice tentativă de a suprinde în poze venirea primăverii. Firicele timide de iarbă verzuie îşi strecoară capetele de sub cartoane decolorate şi ude.
În dezgustul meu faţă de murdar m-aş grăbi să dau vina pe Ecosal. Care, am observat bine, a ridicat gunoiul foarte rar cât a fost iarna de lungă. Şi a omis mereu să îl adune şi pe cel împrăştiat pe lângă recipientele de colectare. Însă mai presus de incompetenţa celor care ar trebui să gestioneze gunoiul stă nesimţirea celor care îl produc. O mărturisesc sacii cu resturi menajere lepădaţi pe lângă stâlpi şi maşini. Şi sticlele de bere aruncate în grădinile blocurilor.
Mai ieri m-a îngrozit un tembel care, cu punga de gunoi într-o mână, şi-a desfăcut pachetul de ţigări smulgându-i învelişul cu dinţii. Pe care, desigur, l-a azvârlit în bătaia vântului.