Vreau să rămân în şosete

luni, 28 martie 2011
Am fost vineri la concertul Taxi dintr-un club căruia n-am să-i fac reclamă acum. Despre trupă, despre atmosferă şi despre cum au cântat este de prisos să le mai povestesc celor care i-au văzut concertând măcar pe youtube. Ceilalţi n-au decât să descopere.
Până să înceapă cântarea am evaluat din priviri mulţimea care se perinda prin clubul cu pricina. O turmă de adolescenţi pasionaţi până în măduva oaselor de muzică, alcool şi tutun. De prima nu sunt totuşi sigură. Chiar în faţa mea o puştoaică a stat tot concertul cu aifonul în mână, butonând semeseuri, postând pe feisbuc şi cetuind cu individa de lângă ea. Cred că aştepta, totuşi, un alt soi de taxi.
Despre Dan Teodorescu - cel care a spus acum ceva timp "Mulţumesc contemporanilor mei în comparaţie cu care nu mai par tâmpit" - doar cuvinte de laudă. Sincer, nostim, profund, imprevizibil, şarmant, comic, artist. A cântat de la cele mai vechi până la cele mai noi piese oferind drept bonus coverul unei arhicunoscute piese lascive. În varianta Taxi!

Rumegătorul de elită

duminică, 20 martie 2011
Maxilarul îi freamătă întruna. Urmărindu-l ai putea deduce că molfăie în ritmul ceasului, a unei melodii sau - de ce nu? - a gândurilor care i se învârtesc prin minte. Îi vei zări cu siguranţă „obiectul muncii” printre dinţi şi te vei întreba, retoric, de unde apucătura asta enervantă.
Om veşnic dotat cu gumă de mestecat, rumegătorul profesionist se evidenţiază prin abilitatea de a-şi plimba masa cleioasă prin gură în vreme ce vorbeşte, fumează, bea sau mănâncă. Poate chiar şi când doarme. Poate şi când sărută. Beah! Nu se va simţi vreodată eclipsat de cei care gândesc cu gura închisă, nici de cei care mestecă o gumă numai câteva minute. Impotenţi dom’le!
Rumegătorul de elită - un el sau o ea - se priveşte adesea în oglindă. Îşi aranjează părul, machiajul şi cască gura să verifice dacă nu i-a rămas ceva printre dinţi. Îşi admiră zâmbetul sacadat, se taie de vreo două ori la bărbierit sau îşi dă cu ruj pe jumătate de faţă. Dar nu se opreşte din mestecat nici măcar atunci când intră sub duş şi îi pătrunde apa în gură. Aude adesea critici de la cei apropiaţii - cum că mestecatul îi este un tic bolnăvicios - şi îi ia în râs spunându-şi în sinea lui că sunt invidioşi pe harul lui. Ar câştiga cu siguranţă medalia de aur la molfăit.
Personajul a cărei limbă nu suferă vreodată de singurătate şi-a înscris în palmares recordul de a fi degustat toate mărcile şi aromele de gumă. Este complet satisfăcut numai de cele care îşi păstrează volumul şi nu reţin impurităţi. A citit undeva pe net că mestecatul ajută la concentrare şi reduce stresul aşa că după un scurt calcul şi-a trecut în CV: concentrat 100%, nici urmă de stres. Visează, desigur, la jobul ideal. Agent de vânzări pentru gumă de mestecat.

Cu teama în buzunar

joi, 17 martie 2011

În ziua în care voi prinde peştişorul de aur îl voi sechestra până îmi va îndeplini dorinţa de a pătrunde, preţ de câteva ore măcar, în mintea unui bărbat. Pentru că nimic din ceea ce aud sau văd sau citesc nu îi poate justifica pe indivizii care hărţuiesc femei doar pentru că le face plăcere. Doar pentru că în mintea lor - zic eu - se petrece cu totul altceva decât în realitate.
Mă plimbam ieri pe Faleză cu privirea pierdută printre valurile mereu tulburi ale Dunării. Eram doar eu şi pantofii care mă strângeau. După ce m-am depărtat de apă am început să disting tot mai bine un ţăcănit în urma mea. L-am identificat undeva departe, în copilărie, pe când aveam şi eu la spiţele roţilor de la bicicletă nişte chestii din plastic care trăncăneau sacadat. Am privit înapoi peste umăr şi am văzut un ins îmbrăcat în trening alb (nu mă întrebaţi de ce, pur şi simplu nu sufăr treningurile albe!). Din toată lăţimea aia de trotuar aproape pustiu de la P-uri - că pe acolo mă aflam deja - omul mergea taman pe urma paşilor mei.
Mi s-a adresat la un moment dat cu „domnişoară, aveţi ceva alb în păr” şi m-am lepădat de presupusa pânză de păianjen din mers, spunându-mi că asta îi era grija. Dar l-am auzit apoi din nou: „la ce să se uite şi bărbaţii ăştia...” Şi am mărit pasul şi aşa torturat de încălţările de primăvară. Am auzit sunetul roţilor de bicicletă în continuare, mai departe ori mai aproape. Am luat autobuzul pentru două staţii şi l-am văzut pedalând în urma lui. Am coborât şi i-am simţit privirea urmărindu-mă până când am intrat în clădirea în care lucrez.
De indivizi din ăştia am tot avut parte de-a lungul timpului şi sunt convinsă că nu există femeie care să nu fi avut de-a face cu ei. Bine-nţeles, femeie-pieton, vinovată de expunere cotidiană fără partener. Femeie care speră că mergând pe jos şi-ar mai risipi din gândurile negre şi ar mai topi din cele câteva kilograme în plus. Femeie care străbate la pas oraşul din magazin în magazin. Femeie care are dreptul neîngrădit la a păşi fără teamă pe străzile aşa-zis civilizate.
Într-o lume în care muieri despuiate, mahalagioaice şi provocatoare sunt afişate peste tot nici decenţa nu te fereşte de a deveni ţinta unei hărţuiri nejustificate. Desigur că în mintea celor care îşi caută prada la întâmplare, pe stradă, nu există vreun pic de logică. Nu există refuz sau respingere, nu există ruşine sau regret.
Eşti obligată să îţi incluzi teama în programul de zi cu zi. Să trăieşti cu ea în buzunar şi să te chinui să o sugrumi de câte ori vrea să evadeze. Să rememorezi mişcări de autoapărare reţinute din filme şi să te rogi, fără adresă, să nu fii obligată să le pui în practică. Să îţi dregi vocea pentru un strigăt de urgenţă, mult mai la îndemână decât un 112. Şi să te întrebi, cu un nod în gât, cum ar fi dacă tembelul din miezul zilei, din mijlocul oraşului, ar apărea din nou când mergi seara acasă.

În lumea gravidelor

vineri, 11 martie 2011

Motto via messenger: „Eu cred ca sâmbătă o să nasc”
Dacă nu ştie să meargă, să vorbească, să mănânce cu furculiţa, să facă la wc sau să se îmbrace înseamnă că e bebe, nu? Că este hrănit şi că respiră pentru a-şi mări volumul într-atât încât gravitaţia să-i acorde dreptul la primul pas. Cam asta încape în mintea unei persoane care vede câte un pui de om mai rar decât un curcubeu.
Până acum vreo trei-patru ani nici nu mă gândeam că ar trebui să fac diferenţa între un copilaş de patru luni şi altul de un an. Adică erau amândoi cu mult sub vârsta la care am fi putut lega o conversaţie. Iar când te întâlneşti întâmplător cu unul sau ambii părinţi plimbându-şi odorul, cel mic te priveşte cel mai adesea cu un aer de „who the fuck are you” pe care arzi de dorinţă să îl poţi mima în faţa vreunui şef.
Dar vine o vreme când constaţi cu surprindere că ai în agenda telefonului mai multe nume de mămici decât nume de bărbaţi. Că mai toţi bărbaţii îţi sunt rude şi că mai toate mămicile nu erau nici măcar neveste pe când le-ai cunoscut. Că ai fost martoră la procesul de rotunjire a pântecelor, că le-ai învăţat poftele şi toanele, că ai memorat atâtea nume de prunci cât să umpli un loc de joacă.
Fertilele veşti le-am aflat în staţii de autobuz, pe messenger, prin sms ori de la vestitorii primăverii şi le-am transmis mai departe cu bucurie, că mai vine un pitic pe lume. Numai eu ştiu cât de greu este să păstrezi un asemenea secret! Le-am sunat pe viitoarele mame întrebându-le de sarcină cu aerul că înţeleg perfect ceea ce îmi povestesc. Până când am început să pricep şi să reţin cum e cu analizele, cu greţurile, cu vitaminele, cu ecografiile, cu săptămânile, cu naşterile.
M-am mirat de femei cu pântecele cât un pepene care se mai mişcau încă cu graţie şi echilibru şi de mame cu braţe de fier care îşi poartă ghemotoacele de pe un braţ pe altul cu uşurinţa cu care manevrezi o pernă de puf. De femei care au învăţat să-şi programeze viaţa la fracţiune de secundă, la grad Celsius, la centimetru. Ca să îi fie bine celui mic. Am învăţat despre orare de somn, despre tehnici de hrănit, despre tradus gângureli şi despre dovezi timpurii de afecţiune.
În lumea oamenilor care aduc pe lume alţi oameni totul pare mai pur, mai luminos şi mai profund. Cel puţin în preajma celor pe care îi ştiu eu. Mâine o să naşti, nu? În sfârşiiiit

Exagerări

miercuri, 9 martie 2011

N-am fumat niciodată, nici măcar n-am tras din ţigară cât să simt aroma tutunului arzându-mi gâtul. Am rezistat cu stoicism la afirmaţiile începând cu „n-ai tupeu” ale prietenelor care încercau să mă atragă către viciul de care nici ele nu prea aveau habar. La îndemnuri insistente şi întrebări iscoditoare am explicat întotdeauna, fără să fiu vreodată înţeleasă: nu vreau să fumez pentru că este foarte probabil să-mi placă! Şi-apoi nu o să mai renunţ niciodată...
Încă de pe acum jumătate din viaţa mea am realizat că am o predispoziţie către exagerări. Că asta mă va ajuta uneori şi mă dezavantaja adesea. Acum, după ce am sorbit tone de cafea, după ce am văzut seriale pe nerăsuflate, după ce m-am trezit nopţi la rând pentru un joc online, mă gândesc să mai insist şi în alte direcţii. Undeva la limita paşnică între viciu şi tupeu.
P.S. M-am lăsat de fffff...farmville!