Interogatoriu de seară

miercuri, 26 septembrie 2012

Bunică-meu e pensionar de când îl ştiu. Are timp berechet, răbdare cât cuprinde şi întrebări în cascadă. Am încercat să-l intimidez cu ţipete şi figuri. Neah! Îşi revine repede. Am vrut să tac, dar bagă repeat de parcă aş fi surdă. M-am străduit să-i dau de înţeles că nu suntem pe aceeaşi lungime de undă, dar el ţine morţiş să ştie şi să priceapă totul.
Cum adică? Tu nu mănânci pâine deloc!? Nici măcar o felie? Şi dacă ai o bucată de caş o mesteci aşa goală? Şi nu pui niciun praf de sare la roşii? Vrei o felie de parizer? Cum, nici tu nu mănânci carne? Ca sor’ta... Ce educaţie mai este şi asta dom’le?
Pauză. Comentez la rându-mi despre educaţia lui şi îi repet a mia oară să mă lase în pace cu pâinea lui cea de toate zilele.
Dar băiatul ăsta are bunici? Şi cu ce s-au ocupat ei? Dar părinţii lui... de ce meserie sunt? Şi ai fost, aşa, în vreo vizită de curtoazie pe la ei? Cam câţi bani câştigaţi voi într-o lună? Şi nu puneţi ceva deoparte să vă cununaţi? Cât o să mai trăiţi aşa?
Îmi înghit replici anapoda la fiecare vizită. Cum să-i explic omului că viaţa mea este atât de plină şi simpatică fără pâine, sare şi măritiş? Rămâne deci să admir consecvenţa cu care îmi aplică aceleaşi şi aceleaşi întrebări în speranţa că va scoate de la mine un da.
Mănânci?

Povestea de seară

duminică, 16 septembrie 2012

Ştii nopţile alea cumplite când ai băut o cafea întârziată şi te zvârcoleşti o oră - două cu ochii aţintiţi în punctul optim pentru numărat oile? Sau când ai emoţii, înainte de vreo întâmplare aparte, şi nu poţi pune geană pe geană? Sau vreo durere de măsea care te ţine treaz când până şi Moşul Ene doarme dus? Ştii!? Că eu habar n-am!
Pentru că oamenii din jur se tot plângeau de insomnii le-am ţinut şi eu isonul până când am trecut la detalii: Dar cât ţine la tine o insomnie? O oră, două, trei... până în zori... Aaa, deci aşa scrie la carte, nu? Deci când mă trezesc eu şi gândesc două gânduri până să adorm la loc e un fleac. Sau dacă m-am dus până la baie sau am privit cinci minute la stele e doar o pauză de la somn. M-am simţit complexată, zău!, şi-am încercat să mi le provoc singură. Insomniile. Cum căscam ochii în miez de noapte aprindeam lumina, mă apucam de citit şi stăteam cu ochii pe ceas. Să împlinesc o oră de nesomn ca să am ceva de povestit. Aiurea, fără cearcănele de rigoare nu faci senzaţie!
Adică nu e vorba doar că mă odihnesc lejer, dar adorm mai rapid decât oricare altă persoană pe care o cunosc. Ca să nu mai zic că nu mă deranjează nici dacă sunt în alt oraş, în altă ţară sau pe alt suport decât pat. Am dormit în fânar, pe vreme de furtună, la cort nici nu mai zic, pe un trunchi de copac, cu capul pe bancă - în ora de română, pe covorul lui Liz, pe scara blocului, pe plajă, în biserică, în maşină, autocar, tren, vapor, avion şi cred c-ar mai fi. Pur şi simplu închid ochii şi îmi reiau sesiunea de vise de unde am întrerupt-o ultima dată.
Eu adorm prima după cutremur. Dorm pe timp de vijelie şi ploaie, cu lumina aprinsă sau cu muzică, cu scandal sau petreceri la vecini, cu diverse dureri în fundal sau cu picioarele atârnând. Dorm în paturi supraetajate, dorm cu sor’mea care se dilată parcă pe timp de noapte, dorm cu mama care sforăie uneori cumplit.
În vizită fiind la Timişoara am dormit câteva nopţi la rând cu Mihaela, prietena şi gazda mea. A văzut biata fată, două nopţi la rând, că abia zic „somn uşor” şi m-am dus. A treia noapte m-a rugat să mai stau de vorbă cu ea, că se plictiseşte. Şi atunci am înţeles, prima dată, ce calvar este pentru unii şi cât sunt de norocoasă.
Noapte bună, dragilor!

O porţie de deltă, vă rog

vineri, 7 septembrie 2012
 

Am câteva dintre rădăcini acolo, în Sfântu Gheorghe, unde Dunărea şi Marea Neagră sunt prietene nedespărţite de-o veşnicie. Şi-mi amintesc din copilărie farul luminând dimineţi mult prea devreme şi întinderi de nisip fierbinte care ne prăjeau călcâiele până la mare şi lejanca pe care ne odihneam apoi şi stuful pe care îl serveam porcului deşi îi era interzis şi pe fata vecinilor care murea de nerăbdare să mănânce ochii peştelui gătit. Cu miros de scrumbie afumată dezvelită din ziare şi pachete misterioase.
După 20 de ani amintirile mele dintr-un sat al pescarilor se pierd în realitatea unui sat al turiştilor. Dar localnicii rămaşi pe meleagurile natale trăiesc şi acum tot de pe urma roadelor Dunării, căci valurile ei aduc mii de curioşi sau împătimiţi ai naturii în stare pură, din ţară şi de peste hotare.
Drumul cu vaporul, de la Tulcea, se scurge în cele mai scurte patru ore dacă ai destulă baterie şi memorie la aparatul de fotografiat. Sau dacă ai norocul nostru, de a călători în paralel cu un festival internaţional al bărcilor cu vâsle care ne-a condimentat peisajul cu caiace, lotci şi tot felul de ambarcaţiuni mici, numai bune de pozat. Deşi vara calendaristică s-a dus, sezonul turistic în deltă pare departe de-a se fi sfârşit. Oamenii dotaţi cu umbrele de plajă şi pălării sunt hotărâţi să-i mai răpească soarelui încă o porţie de bronz înainte de a trece la haine mai groase.
Vacanţa de trei zile la Sfântu Gheorghe a început şi a tot continuat apoi într-un festin al mâncărurilor din peşte. Borş de peşte, supă de şalău, ciorbă de perişoare (din peşte), chifteluţe marinate, friptură din peşte, icre şi alte minunăţii pe care nu te puteai abţine să le deguşti. Bine-nţeles, pregătite de tanti Sanda, care este renumită pentru bunătăţile ei şi pentru numeroşii vizitatori anti-peşte pe care a reuşit să-i convertească de-a lungul anilor.
În formaţie de patru am reuşit să ratăm de două ori drumul spre mare. O dată noaptea şi o dată ziua. Chiar eu, care l-am parcurs de atâtea ori, nu am ştiut să indic calea dreaptă între sat şi mare, drept pentru care am orbecăit prin intinderea de nisip şi buruieni ţepoase fără ca măcar google earth să ne poată salva. A treia oară a fost mai cu noroc. Ne-am prăjit la soare, ne-am bălăcit în mare, am scormonit în nisip, am băut bere şi ne-am plimbat de-a lungul plajei până unde apele dulci ale fluviului îşi fac loc printre valurile sărate ale mării.
Ne-am petrecut una dintre după-amieze plimbându-ne cu barca unui unchi născut şi crescut acolo, care ne-a purtat pe canale înguste şi ne-a spus povestea deltei de altădată. Am văzut din depărtare insula Sahalin şi o veche cherhana rămasă în paragină, ne-am holbat după păsări văzute doar în poze sau la tv, am ascultat liniştea dintre ape şi foşnetul stufului şi am înţeles că Delta trebuie să rămână rezervaţie naturală protejată mai ales de indivizi ahtiaţi după bani.  
Într-o plimbare pe plajă i-am întâlnit pe câţiva dintre cei cu care ieşisem acum doi ani cu caiacele pe Siret. Gălăţeni, şi nu numai, care făceau parte din gaşca participanţilor la Rowmania Fest şi ne-au introdus oarecum în atmosfera zecilor de vâslaşi cu care ne-am nimerit să ne intersectăm pe meleagurile dintre ape. Datorită acestui festival ne-am întors cu Banatul, un vas mai mare şi mai prietenos care a adus înapoi la Tulcea câteva zeci de caiace şi mult mai multe gânduri frumoase despre o parte a ţării noastre pe care, din fericire - aş zice, nu o cunosc foarte mulţi.