Să fie vară numai pentru voi

Trec pe lângă mine cu viteze năucitoare anotimpuri cu canicule, îngheţate acoperite de topping şi porţiuni de piele arse de soare. Se întâmplă lucruri importante, decisive şi profund apăsătoare taman vara, când nici fericirea şi nici plânsul nu sunt cu normă întreagă. Şi aştept în taină să se ducă lunile astea fără „r”, în care nici calciu nu am voie să înghit. Cică.

Ador oamenii care adoră marea. Trăiesc cu ei. Prin ei. În pozele lor de pe facebook. Sunt mândră să am am aşa prieteni care fac cinste verii şi care se prăjesc pe nisipuri arzând de dorul unei adieri târzii. Mi-s dragi şi cei care pornesc pe munţi, cu pretenţia că acolo soarele frige mai blând, că tovărăşia brazilor face cât zece grade în minus şi-o bere rece în rucsac.

Să-mi fie cu iertare, eu m-am obişnuit aşa... să fie vară doar cât clipesc de câteva ori. Să-mi fie un pic cald când plec dimineaţa şi ceva mai mult când mă întorc după-amiaza. Să nu mă ademenească vreo secundă luciuri de apă şi forme nisipoase. Să am mereu la mine un evantai plus o sticlă cu apă şi să mă uit după păsări în copaci ca şi cum ar fi tot primăvara mea iubită sau toamna mea adorată.

Să nu te miri dar mie... chiar nu-mi pasă dacă plouă săptămâna viitoare când voi fi în concediu! Căci idealul meu de vacanţă este cu oameni puţini, cât beţele dintr-o cutie de chibrituri maxim. Iar dacă mă voi aşeza pe un nisip ud, pe-un ţărm de mare semivirgin, şi-mi va ploua apăsat pe umeri, voi simţi că iubesc marea de acolo de unde vine ea, din cer. Şi-mi voi aşterne apăsat pe plajă fiecare urmă de călcâi spunându-i în şoaptă că mor de drag atunci când nu-mi aleargă de sub picioare şi nu îmi intră în ochi.

Să vină toamna, vă rog!