Păşesc şoptit în sufletul meu şi-mi pun palmele peste ochi să nu-mi aud disperarea. E o ceaţă azurie acolo, brăzdată de nori sângerii încovoiaţi în semne de întrebare. Nici nu-mi mai dau seama dacă se-nlănţuie într-un şirag al îndoilelii ori dacă dăinuie fiecare în propria-i nesiguranţă. Dacă mă-ntrebi pe nepregătite ce mai fac nici n-am să-ţi răspund. Pentru că nu am ce. E un amestec de nerostit între aşteptare, tânguire, nădejde, rutină, exasperare, zbucium, resemnare...Răbdarea mea se numără pe degetele de la mâini. O iau de la capăt în fiecare dimineaţă, dar se sfârşeşte inevitabil pe la ora ceaiului şi-atunci rămân cu palmele răsfirate, privind în gol. Cerşesc atenţie, afecţiune şi uneori câte-o îmbrăţişare. Mi se scurge pe faţă - ştiu bine - câte-o privire uşor galeşă, timidă, temătoare. Rămâne încleştată pe obrajii care nici gropiţe nu mai pot săpa de o vreme, peste care s-au aşternut straturi straturi de sclipiri deşarte.Câte o dată pe zi mi se întâmplă să visez şi-atunci îmi doresc... dar nu pot spune, că nu se mai împlineşte...
8 iulie 2010
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu