Jurnal de vegetariană. Luna I

marți, 27 decembrie 2011

Să tot fie vreo zece ani de când mă chinui. Să elimin sau măcar să împuţinez carnea din farfurie. Să trăiesc şi să înghit mai sănătos. Să ies din tiparele atât de greşite în care m-am trezit încurcată.
Au trecut peste mine sesiuni bune de post la capătul cărora m-am întors de fiecare dată la delicioasele preparate din animale. Da, delicioase. Cum să nu recunosc!? Sunt o mare mâncăcioasă, ca tot omul, şi înfulec ori de câte ori am ocazia de la prăpăditul piept de pui la şunculiţe de porc.  
Rectific. Am fost, am mâncat. Cele mai nesănătoase cărnuri din pricina cărora am ignorat de multe ori sfintele legume şi imaculata brânză. Până luna trecută când am decis să-i pun capăt. Brusc. Pentru că ştiam că povestea cu „de la anul” n-o să ţină. Pentru că presimţeam ce bunătăţi porcine mă vor tenta în decembrie. Pentru că o zi de 27 este mai mult decât perfectă pentru noi începuturi. 
Am auzit replici de genul: eh, eu oricum nu mănânc cine ştie ce carne... Ca pe o scuză pe care nici măcar nu am pretins-o. Ştii, nici eu nu mâncam cine ştie ce carne. Doar că cea ingerată era din categoria nasoale: salamuri, pateuri, nuggets şi alte amestecuri bizare cărora nici n-aş fi vrut să le descifrez conţinutul.
Deci mă prezint mai nou Ana Vegetariana. Glumesc! Glumeeeeesc! Să nu vă aud! Decizia mea provine de aici. Prietenii ştiu de ce, dar mi-ar face plăcere să afle şi alţii...

Marile lucruri mărunte

joi, 22 decembrie 2011

Un bileţel roz într-o dimineaţă gri. O felie de pâine cu unt şi dulceaţă de vişine. Planta care înfloreşte în cu totul alt anotimp decât scrie pe internet. Un fulg de nea care se încăpăţânează să nu ţi se topească în palmă. O melodie pe care o ştii de când lumea deşi o auzi prima dată. Steaua care cade exact când ridici din întâmplare privirea. Un castel de nisip clădit cu lingura. Fructele mâncate direct din copac. Felicitarea pe care ai primit-o când ai împlinit 7 ani. Şi cadoul tot de atunci. Un necunoscut spunându-ţi în treacăt că eşti frumoasă. „Valurile Dunării” la fix, în Centru. Un fluture care se lasă pozat minute în şir. Pietrele ţopăind ca broaştele pe apă. Un copil stâlcindu-ţi numele. Blugii în care încapi de opt ani. Omul de zăpadă ridicat la miezul nopţii. Vata de zahăr. „Ţi-am citit blogul.” Şi-ar mai fi... 

Autotembel

marți, 13 decembrie 2011

Aici, în îndepărtata civilizaţie, nu ai cum să circuli decât cu autobuzul. Îţi downloadezi mersul de pe site-ul Transurb şi te grăbeşti să ajungi în staţie la ora potrivită. Când vezi că autobuzul lipseşte o zi, două, trei... înţelegi că site-ul nu este actualizat şi că trebuie să dai copy-paste cu pixul, de pe geamul ghişeului de bilete. Dar până la urmă te pui la punct cu toate detaliile şi te transformi într-un monoton călător cu autobuzul.
Dimineaţa, în staţie, se defilează ca pe podium. Eu - mă ştiţi doar, sunt în plop cu ţoalele, cu coafurile, cu trendul - recunosc că le măsor şi le cântăresc pe toate muierile. Uite-o pe asta, ieri purta tocuri, azi poartă adidaşi. Şi ce combinaţie nasoală între pantofii sport şi poşeta de pe umăr! Puştoaica aia s-a machiat iar ca moartea. Oare în vremurile astea nu-i mai atrag profesorii atenţia? Că pe vremea mea...
Ce poţi să faci secunde bune, cât aştepţi în staţie, decât să-i iei la tocat vizual pe indivizii cu care călătoreşti zilnic două-trei staţii? Să-i adulmeci pe fumătorii dunitori (nu există cuvântul ăsta, ştiu, l-am inventat azi şi îl şterg mâine) şi să încerci să te fereşti de ei în mijlocul de transport în comun. Să-i localizezi pe telefoniştii matinali care au mereu câte o telenovelă de povestit. Să te fereşti de elevii cu ghiozdane gigant care te strivesc ca pe un gândac. Să stai departe de pensionarii care nu merg decât o staţie şi te folosesc ca bară de susţinere. Să identifici potenţialii manelişti care îţi pot ruina ziua cu un ritm - sonerie a telefonului - care să îţi rămână impregnat în memorie.
Totuşi... mă ştiţi... „Îngăduitor” mi-ar putea fi numele de familie (dacă nu l-aş avea pe-al lui tata :D). Îmi găsesc un colţ imaginar al meu, cât să răzbat până la Tribunal unde mi se sfârşeşte călătoria. Şi sunt mulţumită că numărul ciudaţilor/enervanţilor din autobuz rămâne constant, cât să-i fac faţă.
Ei, dar vine vorba să mă întorc de unde am plecat, şi anume acasă. Şi aici se rupe filmul. Pentru că în orice moment cuprins între orele 17 şi 21 autobuzele sunt pline de generaţia în imitaţie de blugi. Adolescenţi pe care destinul i-a produs dintr-un amestec bizar de nesimţire, prostie şi gălăgie. Plozi care relatează cu volumul la maxim şi fără pic de imaginaţie toate tembelismele care le trec printre urechi. Că de creier cu siguranţă nu dau dovadă. Experienţe năucitoare care mă înfioară şi îmi trezesc întrebări despre cum eram eu când aveam vârsta lor. Mi-e greu să-mi răspund pentru că am mers pe jos până la liceu şi nu am avut ocazia să-i îngrozesc pe alţii. Şi totuşi... 

Pierdut entuziasm. Găsitorului recompensă

duminică, 11 decembrie 2011

Descopăr cu fiecare zi o nouă dimensiune a lehamitei. De la oboseală la silă faţă de oameni, de la surmenaj la repulsia vizavi de societate, de la scârba faţă de peisajul cotidian la migrene şi insomnii repetate. Nu mă mai ţin puterile nici măcar să mă revolt în sinea mea. Nicidecum să-mi mai exprim în vorbe nemulţumirea şi dezgustul. Şi undeva, îngropate sub toate astea, rămăşiţe ale entuziasmului care îmi caracteriza odată măcar zodia.
Indiferent dacă unii o recunosc şi alţii nu, decembrie este sinonim cu bilanţul. Aş băga mâna în foc că nu există om care să nu se trezească la finalul unui an că priveşte peste umăr şi socoteşte împliniri, bani, amăgiri, iubiri, eşecuri sau orice altceva ar conta. Eu astăzi îmi măsor entuziasmul.
E drept că 2011 a fost un an peste aşteptări de important. Întâi ne-am mutat, apoi s-a născut Ilinca şi apoi am mers să o vedem pentru prima dată. În aprilie am fost în vacanţă la Tatiana, la Milano. Uneori când închid ochii încă mă mai plimb pe străzile alea superbe. În mai mi-am dat demisia şi nici mie nu mi-a venit să cred. În iulie am fost la concertul BonJovi. În septembrie am fost iarăşi la Elennuka. În octombrie la munte. Am scris pe blog şi am luat zeci de fotografii-mărturii ale bucuriei mele după fiecare experienţă. Dar rememorându-le nu mă pot abţine să nu înghit în sec.
Că am ieşit cu rolele o singură dată, că pe bicicletă nici n-am apucat să mai pedalez, că am jucat tenis de masă mult prea rar iar la cel de câmp nu am mai ajuns. Că nu am mai văzut Măcinul de prea mult timp. Că am amânat nejustificat întâlnirea cu oameni dragi.  Că am lipsit de la concerte şi expoziţii. Că am uitat cum arată unele parcuri. Că mi-am abandonat prea des aparatul de fotografiat într-un sertar. Că am lăsat sute de minute să se irosească fără să-i sun pe oamenii despre care chiar aş vrea să ştiu cum o mai duc.
Am renunţat la un moment-dat să mai fac liste, să mai păstrez notiţe. Despre ceea ce ar trebui să fac. Am crezut că descotorosindu-mă de „trebuie” îmi voi găsi calea spre miezul chefului de a realiza lucrurile care îmi fac cu adevărat plăcere. Şi n-a fost aşa.
Pentru 2012 nu am decât un singur plan. Să-mi fac planuri şi să le împlinesc. Să scriu cu litere mari şi dezordonate pe o hârtie ruptă din agendă că mâine voi merge la patinoar şi chiar să mă duc. Să îmi planific dinainte ziua de alergat şi să fug până rămân fără aer şi fără gânduri tulburi. Să mă împiedic de un număr de telefon în agendă şi să îmi înghit nodul din gât că oare ce-am să-i spun...

Eu aşa înţeleg nemurirea

sâmbătă, 3 decembrie 2011
Undeva, cumva... am început să iubesc lucrurile vechi mai mult decât pe cele noi. Le-am adoptat şi le-am îngrijit ca şi cum ar fi fost dintotdeauna lângă mine, le-am vorbit de parcă ar fi fost vii şi le-am prezentat apropiaţilor ca pe nişte vechi prieteni. Menţionz: nu sunt colecţionară! Pentru că am o problemă cu reţinerea anilor şi nu vreau să mă fac de ruşine. Ori poate din cauză că nu am cumpărat nimic ca să îmi completez peisajul arhaic. Am vizitat târguri şi magazine de antichităţi dar m-am întors acasă cu mâna goală, căci n-aş fi putut să iau un lucru fără să îl regret pe altul. Şi am rămas aşa, doar cu cele primite de la oamenii care vor să îşi încredinţeze obiectele vechi unor altora care au destui fluturi cât să îşi ia angajamentul să le şteargă de praf tot restul vieţii lor.

  

Decembrie. Întâi

joi, 1 decembrie 2011

În urmă cu câţiva ani am făcut un sondaj de Ziua Imnului. Trebuia să opresc oamenii din rutina lor şi să îi întreb dacă au idee de semnificaţia acelei zile. Rezultatul a fost şocant, cel puţin pentru mine. Nu doar pentru că nu ştiau de sărbătoarea despre care - recunosc - nici eu nu aveam habar. Nu pentru că oamenii se bâlbâiau după prima strofă şi plecau grăbiţi în altă direcţie. Am rămas fără întrebări după ce câţiva cetăţeni cu pretenţii patriotice au început să-mi cânte cu patos „Trei culori cunosc pe lume”. Şi m-am cărat cu paşi repezi după ce alţii m-au acuzat că nu mă interesez de pensii sau de câinii comunitari.  
Despre ce înseamnă 1 Decembrie pentru mine nu e mult de scris. Nu sunt patrioată nici cât să rostesc un singur La mulţi ani şi să postez pe facebook o melodie care să inducă dragostea de ţară. Nu mă simt nici mai mândră ca ieri, nici mai revoltată ca mâine faţă de patria în care m-am născut. Nu caut pe google dacă românii sunt proşti sau deştepţi. Mă bucur doar de ziua liberă ca şi cum sărbătoarea asta chiar ar fi dedicată românului de rând.
Oricum, la noi Ziua Naţională a României se pierde în anonimat. Sărbătorile Galaţiului au înghiţit-o de-a dreptul. Bâlciul de pe Faleză vinde de toate pentru toţi. Cojoace, cârnaţi, baloane, şosete, vin fiert, jucării, cărţi, brăţări, acadele, odorizante de cameră, brânzeturi, mănuşi, tablouri, accesorii pentru telefon, tigăi, pietre semipreţioase, lenjerii de pat, căciuli de blană, turtă dulce, oale de lut, porumb fiert, ghete... şi cam tot ce îi mai trebuie patriotului gălăţean. La standul cu drapele nu se înghesuie nimeni.