Mailul care mi-ar fi putut schimba viaţa. Ieri!

luni, 29 martie 2010

Acesta este Îngerul Banilor trimite-l la 6 prieteni buni de-ai tăi sau membrii de familie şi te vei îmbogăţii în 4 zile. Trimite-l la 12 prieteni de-ai tăi sau membrii de familie şi te vei îmbogăţi în 2 zile. Nu e o glumă, dacă-l ştergi nu vei ştii niciodată!? Ea lucrează, cu adevărat lucrează!”

Ea? Adică... gluma!? Lucreeeaaazzzăăăăăă, cum să nu!

Primesc cam câte-un mesaj din ăsta pe săptămână, mă amuz şi îl şterg. Îmi rămâne în minte însă de fiecare dată întrebarea: cum de oameni întregi la minte, isteţi şi emancipaţi pot să înghită asemenea gogoşi? Cât de superstiţioşi pot fi indivizii care cred că un e-mail îţi poate aduce fericire sau nenorocire, bogăţie sau sărăcie, prieteni sau duşmani?

E drept că nu-i mare brânză să dai un forward la un asemenea mesaj la primii inşi din adress book şi cred că iniţialele numelui meu mă fac “privilegiată” din acest punct de vedere. Ah, n-am verificat dacă toţi destinatarii se numeau cu A sau B şi am şters deja scrisorica până şi din Trash! Oricum, să dai forward la orice rahat pentru că aşa e îndemnul este jalnic. I-aş răspunde mâine celui care mi-a trimis ieri vrăjeala de mai sus împreună cu o “icoană” reprezentând o individă cu patru mâini pline de podoabe. I-aş spune: dragule, sunt Îngerul Yahoo-ului şi am venit să verific dacă mai poţi de-atâta bogăţie. Ţi-au mai crescut două mâini? Aaa, nu? De unde ştii, te-ai uitat în oglindă? Atunci sigur eşti capabil să recunoşti un fraier!

Sunt sătulă de rugăciuni miraculoase sau talismane virtuale şi mă gândesc cu milă la strămoşii noştri care nu şi-au putut propaga bunăstarea prin e-mail. Vai de mama lor! Pe bune vorbind, tolerez glumele proaste şi pozele deocheate din inbox pe motiv că gusturile nu se discută. Indiscutabilă este şi stupizenia mesajelor amintite mai sus şi intolerabilă ignoranţa expeditorilor. Data viitoare îi pun să-şi scaneze palma stângă ca să le ghicesc eu viitorul, tot pe mail!


Primăvara de ieri

duminică, 28 martie 2010

Pentru că

miercuri, 24 martie 2010

Gânduri, imagini, cuvinte, gesturi, priviri, atingeri, aprecieri, regrete, încurajări, şoapte, lucruri, peisaje, sunete, încercări, arome, paşi, forme, speranţe, tresăriri, zâmbete, eforturi, greşeli, flirturi, migrene, lecturi, impresii, surprize, discuţii, răbdări, cafele, amânări, dureri, prieteni, flori, melodii, bucurii, iubiri, raze, simpatii, răzvrătiri, mesaje, amintiri, oameni, pasiuni, temeri, frumuseţi, nostalgii, curiozităţi, pofte, idei, alergări, nădejdi, nuanţe, lacrimi, plimbări, plăceri, încrederi, vise, vindecări, socoteli, ore... mi se adună în palme zile la rând ca-ntr-o clepsidră care-mi măsoară... nu destrămarea ci invers, urzirea.
Din preaplinul inimii mele aş vrea să aleg ce e mai bun şi să dăruiesc, dar nu am cui. Mă opresc seara aici tăcând, fredonând, îngânând şi tastând. Ştiu că cineva acolo va citi şi va zâmbi aşa cum zâmbesc la rândul meu când aflu un om care înţelege. Distanţa, diferenţele şi dreptatea nu sunt coordonate ale sufletului. De-aia scriu pe blog... 
joi, 18 martie 2010
De ce scrii pe blog?

Mâncătorii de seminţe

duminică, 14 martie 2010

*
În zi frumoasă şi liberă de primăvară m-am îndemnat să ies la aer, să merg pe Faleză ca să verific dacă e bună de ieşit cu rolele. Mor de dor! Cu căştile în urechi, mâinile în buzunare şi gândurile printre crengi gata să înmugurească am încercat să-mi strunesc paşii alerţi, obişnuiţi cu alergătura zilnică pe culoare, trepte şi străzi. Până la colţ îmi antrenasem deja vârfurile adidaşilor să pedaleze armonios în ritmul muzicii şi îmi programasem privirea să vizioneze imaginile care urmau să înlocuiască obişnuitele filme de uichend.
După colţ ştiam deja ce privelişte urmează: tranşeele ISPA. Munţi de pământ amestecat cu piatră, şanţuri pline se gunoaie aşteptând să-şi primească conductele în care o să ne băgăm noi ceva... când vor fi gata. Altceva decât ne băgăm acum. Să vă spun sincer, ador liniştea de la mine din cartier de când au închis circulaţia aici la vale. Nu mi-e dor nicidecum de sirene, claxoane şi de traficul infernal din pricina căruia nu reuşeam să traversez strada ca să duc gunoiul. Dar nici nu-s fană a prafului transportat de vânt în biblioteca mea, ca să mă plâng şi eu pietoana de ceva :P
Paşii mei începuseră să se împiedice de-ai altora care făceau deja cale-ntoarsă de la promenadă. Oameni de toate vârstele pe chipurile cărora se citeau bucuria, indiferenţa, manelismul, preocuparea, curiozitatea. A căror buze se mişcau în ritm de cuvânt ori se chirceau în semn de tăcere. Din ale căror guri se iveau dezgustătoare coji de seminţe scuipate în aer.
Mă apucă aşa o revoltă când îi văd cu pungi, pumni sau buzunare doldora de seminţe, mestecând sacadat şi azvârlindu-şi şmechereşte mizeria pe stradă. Îmi vine să le dau peste mână şi să le strig: tembelilor, viaţa nu este un continuu meci de fotbal! Nu trăiţi în tribune, nu huiduiţi după bunul plac şi nu scuipaţi unde vă arde. Nu puteţi avea pretenţia să locuiţi într-o ţară civilizată câtă vreme asociaţi plimbarea şi conversaţia cu mâncatul de... rahat. De semniţe, pardon. Nu vă puteţi afişa în public murdari la gură şi cu palmele înnegrite de sâmburii copţi pe care îi rumegaţi în schimbul ideilor care vă lipsesc cu desăvârşire.
Ştiu că adunătura mâncăcioşilor de semniţe nu citeşte bloguri şi nici măcar titlurile articolelor de pe cornete sau etichetele ambalajelor în care îşi cumpără materia primă care face obiectul mâncătoriei lor. Protestez în scris, înjur în gând şi mă ţin departe de odiosul obicei al românului de rând. De la coada rândului...

*poza e din Bucegi, la altitudine, unde aerul e rarefiat iar mârlănia e în toi


Anunt

sâmbătă, 13 martie 2010

Cumpăr detector de minciuni. Să fie mic cât să-l pot prinde la mână pe cureluşa ceasului pe care nu-l mai port. Să-mi indice la fiecare oră cam cât la sută m-am mai amăgit. Să zbârnâie insistent când născocesc gânduri desprinse de realitate şi mă îmbăt cu închipuiri.

Mama

duminică, 7 martie 2010

O ascult dimineaţa trebăluind prin bucătărie şi-n liniştea unei zile neîncepute încă foşnetul prezenţei ei este mai relaxant decât orice melodie. Când mai scapă uneori câte ceva din mână spune nervoasă „acolo să stai!” şi-mi vine mereu să râd de felul cum vorbeşte cu lucrurile care par şi ele să o asculte, căci îşi întrerup zarva imediat. Mă sună mai târziu, după ce plec de acasă, ca să-mi zică să am grijă ce fac şi cum vorbesc că horoscopul mi-a prezis o zi tensionată. Iau aminte şi zâmbesc. Ştie ea ce ştie...
Mama merge la munte şi în Deltă încălţată cu adidaşi, purtându-şi rucsacul în spinare şi telefoanele mobile în buzunar. Dezleagă integrame şi sudokuri tot drumul şi-mi arată pe geam câte ceva deosebit. Hoinăreşte cu mine prin magazinele unui oraş străin şi acceptă până la urmă să se urce în telegondolă. Îi este cam teamă, văd bine, dar nu o spune pentru că în vocabularul ei cuvinte de genul ăsta nici nu există. Mă lasă să mă amuz pe seama ei căci ştie bine că-i va veni şi ei rândul să râdă de mine. Şi râde, vai cum mai râde, de nici nu-ţi mai trebuie alt motiv să i te alături într-un cor de hohote cristaline.
E cel mai iscusit diplomat. Nu minte niciodată şi nu-mi pune întrebări incomode care să mă oblige să o mint. Dar privirea ei supărată e ghilotina care îmi retează într-o clipă orgoliul lasând să curgă şiroaie de păreri de rău. Iar când îmi ling apoi rănile pitită în camera mea, jurându-mi că n-am să o mai pot privi în ochi vreodată, mi se strecoară până la nări miros fermecător de mâncare care mă face să uit de toate cele rele.
Mama mea este iubire, libertate şi frumos. Prin ele trăieşte, prin ea trăim.
"De se va întâmpla să-ţi fie dor,
Şi ce frumos ar fi de-ar fi aşa,
Împreunează-ţi cele două mâini
Gândind că una e a mea"
(anonim)

Scumpelor mele fete

luni, 1 martie 2010
Am învăţat una de la alta cum se fac hainele pentru păpuşi, cum se completează oracolele şi cum se sărută. Ne-am împrumutat haine, inele şi gesturi, ne-am răpit reciproc vise şi lacrimi. Ne-am invidiat pe ascuns frumuseţile şi ne-am lăudat neprefăcut reuşitele. Am învăţat una din greşelile alteia şi am reparat împreună ceea ce stricaserăm separat. Ne-am descoperit însuşiri şi îndemânări, ne-am criticat cu haz slăbiciuni şi defecte. Am fredonat aceleaşi cântece şi-am râs la aceleaşi glume, am probat aceleaşi haine şi-am băut din acelaşi pahar. Ne-am certat pentru lucruri stupide şi ne-am iertat ca şi când n-ar fi fost. Am descoperit împreună poezia, muzica, sportul, teatrul, gătitul, bronzatul şi... bărbatul :) (ca să rimeze!) Ne-am spus minciuni mai sincere decât orice adevăr şi ne-am înjurat mai drăgăstos decât orice alint. Ne-am îmbrăţişat cu toată iubirea fiinţelor noastre şi ne-am scris felicitări cu mâini tremurânde. Ne-am cumpărat una alteia flori şi ne-am legat inimile pe vecie.
Voi, toate femeile din viaţa mea, ar trebui să vă regăsiţi undeva printre rândurile astea şi să ştiţi că astăzi, acum, mi-am amintit de ce numele voastre nu ar putea fi vreodată uitate. Motivele ar mai fi sute, dar dacă am sta să le enumerăm nu am mai avea timp să plăsmuim altele noi.
De ziua lui Mărţişor vă doresc să aveţi mereu în suflete lumina şi căldura soarelui primăvăratec, să fiţi sclipitoare şi proaspete ca florile ce se ivesc zilele astea de sub frunzele uscate şi să nu uitaţi să alungaţi zi de zi necazurile şi norii negri cu un zâmbet radios.
Cum zice draga mea, ce bine că nu suntem singure pe lume!

Pozele sunt de acum doi ani, din Măcin. Primăvara la munte, în pădure, e cu totul alta decât cea de la oraş...