Confesiuni mâncăcioase

duminică, 29 iulie 2012

Îmi şopteşte adeseori horoscopul că sunt o mâncăcioasă şi că dacă înfulec după apetit m-aş putea face realmente cât un taur. Deci am eliminat din vocabular capriciile culinare din gama „aş mânca” în ideea că verba volant dar poftele se uită. Şi mi-am repetat, în schimb,  că mâncatul este de un singur fel: îmbucat, mestecat, înghiţit. Nu contează că e numai desert dacă întruneşte din priviri numărul de calorii al unui prânz plus jumătate de cină!
M-am strecurat printre excese şi înfrânări culinare fără cântar şi fără oglindă. Ca să evit depresii şi false sentimente de vinovăţie vizavi de comorile frigiderului. Am ronţăit ciocolată pe nerăsuflate şi am devorat îngheţate cât pentru toţi anii în care am suferit de roşu în gât. Am golit relaxată paharele de bere sub pretextul că numai bărbaţilor le pricinuieşte burtă şi le-am însoţit cu chipsuri mascate în ambalaje mincinoase.
O singură provocare mi s-a înţepenit în minte: să încap măcar vreo zece ani în blugii achiziţionaţi pe vremea când nu aveam în telefon numărul vreunei firme de livrat pizza la domiciliu. Cu stomacul plin şi conştiinţa îmbuibată i-am probat periodic, în diverse sezoane culinare. Cu un singur mare eşec pe vremea când proaspăt mutată de acasă mă apucasem să testez toate reţetele moştenite de la mama.
Acum nu mă mai tem de nimic! Profit de zilele în care nu am timp să mănânc ca să ard caloriile provenite de la feliile cu unt devorate în ajun. Mai vizitez din când în când borcanul cu dulceaţă de vişine şi visez cât mi-e vara de lungă plăcinta cu gutui din octombrie. Ronţăi măslinele ca pe seminţe şi caut motive să dezbrac nişte căţei de usturoi, mai ales că există mereu nişte cartofi numai buni de prăjit. Iar la o adică, dacă nu se mai poate, mă (re)apuc de făcut mişcare.

Uichend nămolos

luni, 23 iulie 2012
Uichend cu iz de deşert şi rotisor. După îndelungi planuri total neplănuite am plecat să vedem Vulcanii Noroioşi. Cam în miez de caniculă, cu Mugur preluat de la Buzău drept ghid. Ne-am năpustit, bine-nţeles, la Pâclele Mari. Pe principiul că-i mai mare şi mai bengos. Wrong! Acolo niţel deşert, nişte bulbuci, piţipoance, cocalari şi ultraviolete din plin. Cam a doua oară în viaţa mea am simţit cum mă bronzez în direct.
Am purces apoi la Pâclele Mici. Rupţi de foame dar cu ambiţia că dacă nu urcăm la vulcani înainte de a mânca apoi ni se rupe filmul. O cărare pietruită ne-a cocoţat către un vârf de deal printre flori şi câţiva copăcei. Băncuţe, coşuri de gunoi, suveniruri şi, într-un final, Noroioşii. Mult mai activi şi mai spectaculoşi decât înrudiţii lor.
O plimbare grozavă de felul ei, dar cam aiurea nimerită de noi la ceasurile de vârf ale domnului Soare. Izvoare cu ape cruţate de clor, dealuri care te invită să le alinţi la pas, căpiţe de fân în care te-ai ascunde de arşiţă, fluturi artistic pictaţi şi-o bere rece sub umbrar din stuf. Drept bonus o vizită la Tabăra de Sculptură de la Măgura, porţie de răcoare, artă şi relaxare totală.

Destăinuire

joi, 19 iulie 2012
Păşesc şoptit în sufletul meu şi-mi pun palmele peste ochi să nu-mi aud disperarea. E o ceaţă azurie acolo, brăzdată de nori sângerii încovoiaţi în semne de întrebare. Nici nu-mi mai dau seama dacă se-nlănţuie într-un şirag al îndoilelii ori dacă dăinuie fiecare în propria-i nesiguranţă. Dacă mă-ntrebi pe nepregătite ce mai fac nici n-am să-ţi răspund. Pentru că nu am ce. E un amestec de nerostit între aşteptare, tânguire, nădejde, rutină, exasperare, zbucium, resemnare...Răbdarea mea se numără pe degetele de la mâini. O iau de la capăt în fiecare dimineaţă, dar se sfârşeşte inevitabil pe la ora ceaiului şi-atunci rămân cu palmele răsfirate, privind în gol. Cerşesc atenţie, afecţiune şi uneori câte-o îmbrăţişare. Mi se scurge pe faţă - ştiu bine - câte-o privire uşor galeşă, timidă, temătoare. Rămâne încleştată pe obrajii care nici gropiţe nu mai pot săpa de o vreme, peste care s-au aşternut straturi straturi de sclipiri deşarte.Câte o dată pe zi mi se întâmplă să visez şi-atunci îmi doresc... dar nu pot spune, că nu se mai împlineşte...

8 iulie 2010

Senzaţional, în direct, din tranşee...

marți, 10 iulie 2012
N-am pe buze expresii dispreţuitoare vizavi de meleagurile noastre şi nici nu simt nevoia să compar. Detest oamenii care fac întruna referiri la ţările mai civilizate, dar nu s-ar apleca în veci să ridice ambalajul care le-a alunecat pe lângă coşul de gunoi. Însă mă las suprinsă adesea de imagini care par desprinse dintr-un oraş care trage dinadins să moară.
Am încercat astăzi să profit de adierea timidă a vântului şi să merg pe jos până acasă. Urcând pe Prelungirea Brăilei m-am simţit ca în Sahara, diferenţa fiind că între dinţi nu-mi scârţâia nisip ci pământ galben autohton. Şi m-am holbat ca o toantă cum ai noştri au transformat juma’ de cartier în şantier, fără să împrejmuiască teritoriul devastat cu o amărâtă de bandă colorată măcar. Şi mi-am imaginat cum movilele de pământ de pe marginile tranşeelor vor fi purtate de vânt în casele şi în plămânii a sute de gălăţeni. Încă vreun an măcar de-acum încolo. Fără să întâlnească vreun obstacol de genul gardului care ar trebui să împrejmuiască un şantier în lucru.
Astăzi chiar m-am întrebat dacă în alte ţări oamenii ar fi dispuşi să înghită nori de praf. La propriu sau măcar şi la figurat. Dacă altundeva pe lumea asta străzi şi totuare mai dispar în şanţuri fără termene-limită. Dacă ţărâna s-a fi simţit vreodată mai liberă de-atât...

Rectificare

miercuri, 4 iulie 2012
De la un timp am curajul să fac experimente pe blog. Pentru că cineva aici, în dreapta mea, ştie să mânuiască html-ul şi să îl repare de câte ori stric eu ceva. Mi-a venit bau-bau-ul cu formularul de comentarii, pentru că nu am fost niciodată mulţumită de ceea ce oferă blogger. Doar că ideea s-a dovedit a fi nu tocmai strălucită. Noroc de Radu care m-a convins în timp util că nu voi avea mare lucru de câştigat. Ba dimpotrivă.
Drept dovadă, mă pot lăuda cu nişte comentarii frumoase risipite. Le-am înrămat mai sus, ca să le admir ori de câte ori îmi mai trece prin minte vreo idee fabuloasă. Şi pentru că n-aş îndrăzni vreodată să rog oamenii să comenteze din nou. Nu de alta, dar nu mai are farmec!
Iertaţi-mi rătăcirea, nu mai fac :)

DEXTERitate

luni, 2 iulie 2012
Ştii sertarul ăla al fetelor? În care te pierzi printre rujuri, rimeluri, zorzoane, farduri şi sclipiciuri... Imaginează-ţi că mi-am dorit şi eu unul asemănător, visând să pot corecta toate imperfecţiunile naturii. Şi am ajuns, din aproape în aproape, să îmi ating ţelul. Să mă pot lăuda cu o minunăţie de sertar înţesat cu şurubelniţe, patent, ciocan, lanternă, cuie, becuri, ruletă, bandă izolatoare, foarfece, prenadez, aracet, şurubele şi piuliţe.
Universul meu s-a simţit deodată mai frumos când mi-am demontat rolele până la rulmenţi şi le-am alintat cu ulei pentru mecanisme fine împrumutat de la maşina de cusut a maică’mii. Ori când am insistat să descopăr de capul meu care anume fir a îndrăznit să întrerupă circuitul curentului electric prin veioza mea de citit. Sau când am desfăcut cuptorul aragazului în multe bucăţele care trebuiau să se reunească la un moment dat în scopuri culinare.
M-am încăpăţânat mereu să descifrez orice instalaţie cu erori de funcţionare. Ca şi cum imaginaţia, îndemânarea şi - eventual - o sugestie prin telefon de la frate’miu mi-ar fi de ajuns să reuşesc orice. Şi, culmea!, chiar am reuşit.
Dacă ar fi să-mi fac un CV al muncilor prestate ca necalificat m-aş putea lăuda că am folosit pistolul de lipit al lui tata înainte să ştiu care-i subiect şi care-i predicat. Că mi-am reparat singură toate casetele cu benzi rupte. Că am recompus lanţul de la bicicletă când m-am trezit cu el ca un puzzle pe asfalt. Că am văruit, vopsit, chituit, am montat parchet şi am găurit pereţi. Am cules struguri pe care i-am nimicit apoi în zdrobitor. Am cosit şi aproape că mi-am rupt mâna căzând din vărful carului cu fân. Am pescuit şi am vâslit. Am bibilit imprimante şi alte maşinării despre care nu ştiam nimic altceva decât că Trebuie să funcţioneze. Şi am donat în general o groază de idei geniale care, sinceră să fiu, habar n-am de unde izvorăsc.
În toată treaba asta regret două lucruri numai. Că nu am menghină şi şubler. N-am idee la ce naiba mi-ar folosi. Dar sunt atât de simpatice!

Colecţie de vară

duminică, 1 iulie 2012
Ca într-un film. Trailer fain, distribuţie promiţătoare. Lipseşte ideea. Şi fără ea... aştepţi şi tot aştepţi să se întâmple ceva. Altceva!
Trec zilele într-o aglomeraţie aproape sâcâitoare de întâmplări. Nunţi, botezuri, aniversări, chefuri, vizite, tim-bildinguri, plimbări, cumpărături, expoziţii, curăţenii, întâlniri, lecturi, pozat, descărcat poze, prelucrat poze, trimis poze... Şi m-am simţit dintotdeauna fericită să nu cunosc sensul cuvântului plictiseală, dar parcă mi-e poftă de ceva nebunie care să-i dea viaţă episodului ăsta de vară.
În toată foiala mea am constatat că nu trece zi fără să întâlesc vreun cunoscut. De fapt media este de vreo trei „ciocniri” per plimbare. Şi-am început să prefer chatul ăsta live, sincer şi consitent. Şi-am început să abordez pe stradă prietenii virtuali, cu pretenţia că dacă ne ştim de amar de vreme de pe net putem sta la palavre în carne şi oase.
La întrebări din gama măritişului şi a procreării răspund scurt şi acru, să priceapă tot omul că nu e cazul să se teamă de vreo invitaţie din partea mea. La provocări care conţin bere şi alte cuvinte înrudite răspund afirmativ înainte să răsuflu. În scenarii cu plajă, apă şi grătare mă introduc în colţul cel mai ferit de soare şi de carne, visând în taină fluturi dispuşi să stea la pozat. În sinea mea ascund doruri mistuitoare de munte şi înnod speranţe din care-o să iasă până la urmă ceva. Acel ceva.