duminică, 26 decembrie 2010

Autodictare

marți, 14 decembrie 2010

M-au chemat să spun poezia. Dar i-am rugat să lase stilourile jos şi să asculte o alta. Nici n-au vrut să audă. Au plecat. Aşa că am scris-o totuşi pe cea dorită de ei, ca să dovedesc că o ştiu. Şi am tăiat cu două linii îngroşate părţile care nu-mi plăceau şi le-am modificat între paranteze după bunu-mi plac. Am vrut să le trimit la final câte o copie, căci nu-mi era teamă de notele proaste. Dar mi-am dat seama că adevărata mea pierdere ar fi că nu vor putea vreodată înţelege ce am vrut de fapt să le-arăt. Şi m-am întristat de oamenii care îi apreciază doar pe cei care sunt în tiparele lor.


Pasărea Colibri - Înţelegere

Asculta mai multe audio diverse

Aripi pentru Alexandra

luni, 6 decembrie 2010
Îngeri frumoşi cu aripi mari, copii frumoşi şi bucălaţi cu aripi albe şi frumoase în spate. Cei ce o cunosc pe Alexandra-Ecaterina în vârstă de 5 ani pot spune despre ea că este un îngeraş parcă desprins din poveste, cu glas cristalin şi suflet pur, trimis de Dumnezeu printre noi să ne bucure şi să ne lumineze. Însă soarta i-a pus greu viaţa la încercare în a doua zi de Paşte, în data de 5 aprilie 2010. Alexandra se întorcea liniştită în maşină cu bunicii din vacanţa de Paşte când, din cauza unor probleme tehnice, maşina a derapat de pe şosea şi s-a răsturnat pe un drum spre Braşov. Nimeni nu a păţit nimic, mai puţin fetita Alexandra-Ecaterina, care dormea liniştită alături de îngeri în scăunelul ei de copil. În şocul răsturnării, mânuţa stângă a Alexandrei a fost practic smulsă.
Numai Dumnezeu a aranjat ca în minutele următoare să apară un medic care să îi oprească hemoragia şi o ambulanţă care a dus-o de urgenţă la Spitalul de Pediatrie din Braşov. După ce starea ei a fost stabilizată, Alexandra a fost dusă rapid la Spitalul de Urgenţă din Bucureşti însă mânuţa ei nu a mai putut fi salvată. Astfel, Alexandra a trecut într-o săptămână prin trei operaţii foarte dificile.
Acum starea Alexandrei este bună, rănile fizice se cicatrizează, însă cele sufleteşti lăsate ei, părinţilor şi bunicilor sunt vizibile în ochii lor trişti. Sunt plini de credinţă în Dumnezeu şi speră că ajutorul Său va continua şi că Alexandra va avea o copilărie şi o viaţă frumoasă şi normală, ca noi toţi. Proteza de care Alexandra are nevoie este una bionică, foarte dificil de realizat, însă vitală pentru ca dezvoltarea Alexandrei şi a coloanei sale vertebrale să se facă normal, fără urmări fizice mari. Această proteză bionica costă peste 50.000 de euro şi pentru că fetiţa este în creştere, proteza va trebui înlocuită o dată la câţiva ani.

Haideţi să fim îngerii păzitori şi ajutători ai Alexandrei!

O sumă mică donată poate fi o mare şansă pentru Alexandra, şansa de a avea din nou o viaţă frumoasă, de a se putea bucura din nou şi juca cu frăţiorul ei mic de doar un an, de a nu-şi mai întreba părinţii îndureraţi unde este mânuţa şi de ce acest coşmar nu se termină odată…
Orice sumă de bani pe care o veţi dărui este importantă. Haideţi să investim în zâmbetul unui înger câte o picătură şi cu siguranţă toate eforturile noastre vor fi răsplătite."

Quit ...ing

marți, 9 noiembrie 2010
* poza este luată de aici

Te-ai supăra dacă ţi-aş folosi telefonul mobil? Îmi împrumuţi ceaşca ta de cafea? Ai cumva o batistă? Te deranjează dacă îi schimb pempărsul copilului pe biroul tău? Pot să îţi probez pantofii? Îmi cumperi nişte supozitoare? Mă ajuţi, te rog, să-mi prind cercelul în nas? Ai văzut pisica moartă?
Dezgust şi încremenire, inhibiţie şi resemnare. Oameni care pun întrebări fără să se gândească o clipă că-i invadează celuilalt prejudecăţile şi îl forţează către limite şubrede.
Pot să fumez? Te deranjează dacă îmi aprind o ţigară?
Dezgust şi resemnare. Oameni care întreabă doar ca să-şi deschidă gura însetată de fum, fără să se gândească un sfert de clipă că-i invadează celuilalt sănătatea. Indivizi care şi-au însuşit indiscutabil aerul dimprejur şi, inevitabil, plămânii care îl respiră.
Am cunoscut mulţi fumători în preajma cărora am petrecut cantităţi variate de secunde, minute sau ore. Cu toţii au aerul că... au aerul! Că e al lor carevasăzică, că l-au angajat să le poarte rotocoalele cenuşii către cer. Că fumul ăsta chiar se duce atunci când pare că se duce. Că plămânii celui de alături contează mai puţin decât propriul viciu.
Şi ştii ce mă enervează cel mai tare? Că îmi spun NEFUMĂTOARE! Ar trebui, la fel de bine, să îmi spună NEALCOOLISTĂ şi NEDROGATĂ dacă vor să mă definească prin ceea ce nu sunt. Dar eu îmi vreau, mai presus de toate, sănătatea şi m-am săturat să inhalez fumigene scârboase!
Vă proclamaţi fumători, fără să adaugaţi două ne-uri înainte sau, mai simplu, nechibzuit în paranteză. Vă practicaţi viciul fără să ţineţi seama unde şi cu cine vă aflaţi. Consideraţi fumatul o necesitate, un drept. Mai presus de dreptul altuia la aer curat. Cereţi pauze de ţigară, compartimente pentru fumători, scrumiere în toate restaurantele, locuri pentru fumat în sălile de sport. Transformaţi alei, holuri, trenuri, birouri, pieţe şi grădini în locuri îmbâcsite de tutun.
Eu m-am născut şi am rămas aşa. Nefumătoare. Nu am tras vreodată un singur fum de ţigară şi i-am catalogat mereu tot ca pe nişte ne... pei cei care o fac. Nu pentru că-şi distrug sănătatea lor, ci pentru că o distrug pe a mea. Nu pentru că le miros lor hainele, ci pentru că miros şi ale mele. Nu pentru că le pute părul, ci pentru că mie îmi vine să mă tund după ce plec de lângă ei. Nu pentru că ard ţigări, ci pentru că lasă oriunde mucuri. Nu pentru că fumează, ci pentru că degajă nesimţire.

Patru noiembrie, toamnă

vineri, 5 noiembrie 2010
Arămiul frunzelor îmbrăcate în soare sfidat de un fluture lămâi rătăcit de anotimpul lui.
Un pescar bătrân proptindu-şi momeala de-o cruce aplecată de valuri.
O pensionară savurând cancanuri pe o bancă din parc.
E bine în concediu... timpul mai are, parcă, răbdările lui.

Mă mir, deci exist

luni, 4 octombrie 2010
Am trăit s-o văd şi pe asta: cerşetoare pe role!
Mai rămâne să-mi iasă în cale vreun vânzător ambulant de prezervative
şi să găsesc o ghicitoare în palmă on-line.
Apoi mă voi mira doar în gând, mai tainic ca o rugăciune, că tare înapoiată mai sunt...

(poza e făcută în alt oraş: cerşetor-artist)

Învaţă să spui NU

marți, 21 septembrie 2010

Ţi-au citit, înainte să adormi, povestea cu „Fetiţa care l-a luat pe Nu în braţe” şi te-au învăţat că e greşit să refuzi. Că eşti prea mic pentru a lua decizii. Că trebuie să-i laşi pe alţii să hotărască în locul tău.

De mult nu-ţi mai aduc basmele somnul. Moş Ene vine acum cu griji şi termene-limită. Oamenii roiesc în jurul tău cu probleme şi întrebări la care aşteaptă să le răspunzi. Te-ai obişnuit să taci, crezând că liniştea lasă loc gândurilor să vorbească. Ţi se pare că stinghereala din privirea ta blândă şi neliniştea de pe fruntea-ţi senină grăiesc asemănător cu inflexiunile vocii. Că ceilalţi vor înţelege - dacă eşti de acord sau nu - fără să fii nevoit să le-o spui.

Oricât de bine intenţionat ar fi, oricâtă bunăvoinţă ar avea, fiecare om cântăreşte şi judecă cu propriile unităţi de măsură. Logic şi firesc. Unii s-ar putea să nu-şi dea seama că greşesc, alţii s-ar putea să nu realizeze că au întrecut măsura. Nemulţumirea şi indignarea ta vor fi mute, invizibile, zero... dacă nu le rosteşti.

Învaţă să spui nu dacă ceva îţi displace. Blând şi senin, aşa cum eşti tu. S-ar putea să constaţi cu mirare că unii chiar îţi pot înţelege punctul de vedere. Vei cunoaşte, desigur, indivizi incapabili să respecte o altă părere decât cea a lor. Dar vei înţelege într-o zi că oamenii au început să vorbească pentru că pur şi simplu nu se mai puteau înţelege prin semne. Şi mare dreptate aveau.

Aniversare

joi, 9 septembrie 2010
*

Am schimbat zeci de colegi şi de tastaturi, mi-am urmat drumul ba spre stânga ba spre dreapta la ieşirea din bloc, am învăţat patiserie, electrică, casierie, tehnoredactare, gestiune... Astăzi împlinesc şapte ani de când lucrez şi mă mint că mă întreţin singură. Nu-mi vine nici mie să cred, ba chiar am desenat săgetuţe - ca la clasa a doua - ca să fiu sigură că nu ies la socoteală mai mulţi ani decât trebuie.
Pe mine nu m-au întrebat vreodată ce-aş vrea să mă fac când voi fi mare. Nici nu mi-am dorit vreodată altceva decât doar să fiu mare, căci am ştiut că nu mă voi decide prea curând încotro s-o apuc. Nu am crezut niciodată în mine, dar am avut norocul să fiu înconjurată de oameni care m-au încurajat şi m-au susţinut atât de mult încât mi-am dat seama că nu au cum să greşească. M-am străduit din toate puterile să nu-i dezamăgesc şi aşa, mai mult împinsă de la spate, am îndrăznit să fac lucruri pe care nici nu le-ş fi visat.
Acum, după şapte ani, îmi schimb iarăşi tastatura şi programul de lucru. Nu şi colegii. Ştiu că mă voi descurca de minune! Le sunt recunoscătoare oamenilor care mi-au fost alături în clipele în care eram gata să renunţ: în primul rând Angelei pentru imensa încredere şi Elenei pentru că nu sunt singură pe lume, lui Tase care îmi citeşte gândurile şi are răspunsuri la toate întrebările şi foarte multor alţi complici de serviciu, role, munte, petrecere, plimbare, conversaţie şi cafea. Vă mulţumesc dragilor :*
* foto B.C.

Cristina şi Ciprian

miercuri, 8 septembrie 2010
(va urma)

Gogomănii via e-mail

marți, 7 septembrie 2010
Nu mă pot abţine, fir'ar ele de mailuri!

"Interesant: Luna august 2010 are 5 zile de duminica, 5 zile de luni si 5 zile de marti. Asta se intampla o data la 823 de ani..Daca trimiti mailul mai departe la 8 persoane aceasta suma de bani iti va intra in 4 zile .Bazat pe Feng-shui-ul chinezesc. Cine opreste lantul, va avea ghinion in aceasta sambata!"

Adică m-aş încumeta să calculez dacă treaba cu 823 (de ani, nu de bani!) este reală. Dar nu-mi dau seama în ruptul capului dacă termenul ghinionului este în sâmbăta de după livrarea mailului sau în cea de după citirea lui. Ambiguu! În fine... Există şi alt feng-shui decât cel chinezesc!? :)

Târziu de august II (în variantă colorată)


Dorinţe la superofertă

vineri, 20 august 2010
Vă rog: nu mai propagaţi asemenea mesaje! Eu una încep să mă îndoiesc serios că expeditorii lor au discernământ...

A FUNCTIONAT !!!
Va salut pe toti si va anunt ca la mine A FUNCTIONAT ! Am avut o reusita nemaipomenita, la serviciu, exact la 4 zile!!! ...Si de atunci imi merge din ce in ce mai BINE!
Va multumesc, celor ce mi-au intors mesajul, ...si va urez numai bine!
Trimiteti-l mai departe!


Priveste poza si pune-ti o dorinta!

Am ales cateva persoane care au schimbat viata mea si carora cred ca le va placea acest mesaj. Te rog sa mi-l retrimiti (ai sa vezi de ce).. In cazul in care nu stii, Maica Tereza e cunoscuta ca sfanta micilor pasi, adica ea credea in a face mici lucruri bune in viata si cu multa dragoste.. Ea e reprezentata de catre trandafiri. Fie ca fiecare dintre voi care primeste acest mesaj sa fie binecuvantat.
Rugaciunea Maicii Tereza nu poate fi stearsa. Aminteste-ti sa-ti pui o dorinta inainte de a citi rugaciunea.. E tot ceea ce trebuie sa faci.. Nu sunt alte trucuri, trebuie doar sa o imparti cu altii si sa astepti sa vezi ce se intampla in a patra zi. Imi pare rau ca trebuie sa te fac sa-mi retrimiti mesajul, dar nu pot rupe acest lant. Rugaciunea este doar unul dintre darurile pe care le primim. Citeste rugaciunea.

Fie ca azi sa domneasca pacea ca sa ai incredere in Dumnezeu care
sta exact unde trebuie, ca sa nu uiti posibilitatile infinite ce se nasc din credinta, ca vei folosi darurile pe care le-ai primit, ca vei imparti dragostea care ti-a fost data, ca vei fi bucuros sa afli ca esti fiul lui Dumnezeu.
Lasa ca acesta prezenta sa-ti intre in oase si sa permita sufletului tau
libertatea de a canta, dansa, ruga si iubi. El exista aici pentru toti si pentru fiecare dintre noi in parte.

Acum trimite acest mesaj la toate persoanele pe care le cunosti in urmatoarele 15 minute, neuitand insa sa mi-l retrimiti, eu contand ca nr. 1, ai sa vezi de ce.

Multumesc.
Iti doresc "Numai bine"!


Acum reciteşte acest mesaj cu voce tare, în faţa oglinzii, în următoarele 15 minute. Nu uita să te asiguri că nu te aude nimeni, asta e regula nr. 1. Ştii de ce? Eşti penibil!

Îţi mulţumesc şi îţi doresc numai bine, fără ghilimele! E clar că o duci tare rău dacă visezi să-ţi îndeplineşti dorinţele prin e-mail. E mult mai probabil să ai parte de una dacă bagi două degete în priză ;)

Zumzică

joi, 12 august 2010
Eu şi cu Lucu depănăm uneori amintiri din copilărie pe mess. Nu cu păpuşi, coroniţe şi brăţări din boabe de fasole... Îmi spune: Anuka, mai ţii minte melodia asta? Da măăăă, ce veche eeee... Dar pe asta o ştiai? Şi-o ţinem tot aşa o oră, două...

Asia, N&D, Andre, Genius, Valahia, Body&Soul, Non Stop, Angels, Bambi, Ana Maria, Van Noizz, Bere Gratis, Parlament, Talisman, Stigma, K1, Blondy, Uni-k, N5, Gaz pe foc, 3rei Sud Est, Animal X, Candy, Cristiana Răduţă, De La Vegas, As XX, HI-Q, Sweet Kiss, t-Short, Double D, Sing Sing BB, Dl Problemă, Elegance, Ovidiu Komornik, Oooops, Demmo, Amici, Akcent, Marcel Pavel, Proconsul, Holograf, Zob, Direcția 5, Vank, Taxi, Dana, Pepe, Miki, Boombastic, LA, Vama Veche, Jojo, Marijuana, Evrika, MB&C, Giglio, Voltaj, Bosquito, Fizz, Plus 2, Impact, Atac, Vița de vie etc.

În altă ordine de idei...
miercuri, 11 august 2010
Aş fi vrut să mă avânt către stele în leagănul meu albastru până voi fi uitat să merg, să plâng şi să iubesc. Să mă-nveţi doar tu întâiul pas, prima lacrimă şi veşnica dragoste. Asta visam. În realitate m-am legănat în zadar: mă iubeşte, nu mă iubeşte, mă iubeşte... nu, nu, nu... Te iubeşte?

Târziu de august

luni, 9 august 2010


Mănânc merele cu tot cu cotor. Şi-mi port genţile pe umărul drept. Ascult o oră, o zi sau o săptămână întreagă aceeaşi melodie până îi reţin şi cel mai tainic acord. Descos etichetele de la haine pentru că mă zgârie. Şi fundiţele de la chiloţi pentru că se fac urâte. Adorm în câteva secunde după ce pun capul pe pernă. Şi am veşnic câte-o vânătaie despre care nu ştiu de unde provine. Folosesc drept parolă un număr de telefon pe care l-am auzit cânva, aiurea. Nu l-am format vreodată. Şi încă am mereu în geantă ruleta despre care nimeni nu înţelege la ce-mi foloseşte. Nici eu... Ah, şi să nu uit: detest Windows 7! Nimeni n-a avut răbdare să descopere...
vineri, 6 august 2010
Mi-e dor...

Fată dragă...

joi, 15 iulie 2010

Destăinuire

joi, 8 iulie 2010

Păşesc şoptit în sufletul meu şi-mi pun palmele peste ochi să nu-mi aud disperarea. E o ceaţă azurie acolo, brăzdată de nori sângerii încovoiaţi în semne de întrebare. Nici nu-mi mai dau seama dacă se-nlănţuie într-un şirag al îndoilelii ori dacă dăinuie fiecare în propria-i nesiguranţă. Dacă mă-ntrebi pe nepregătite ce mai fac nici n-am să-ţi răspund. Pentru că nu am ce. E un amestec de nerostit între aşteptare, tânguire, nădejde, rutină, exasperare, zbucium, resemnare...

Răbdarea mea se numără pe degetele de la mâini. O iau de la capăt în fiecare dimineaţă, dar se sfârşeşte inevitabil pe la ora ceaiului şi-atunci rămân cu palmele răsfirate, privind în gol. Cerşesc atenţie, afecţiune şi uneori câte-o îmbrăţişare. Mi se scurge pe faţă - ştiu bine - câte-o privire uşor galeşă, timidă, temătoare. Rămâne încleştată pe obrajii care nici gropiţe nu mai pot săpa de o vreme, peste care s-au aşternut straturi straturi de sclipiri deşarte.

Câte o dată pe zi mi se întâmplă să visez şi-atunci îmi doresc... dar nu pot spune, că nu se mai împlineşte...

Absurdităţi

joi, 1 iulie 2010
-->
M-au purtat paşii către cimitir astăzi. Eram în trecere prin zonă şi-am zis să aprind câte o lumânare la mormintele celor ce-au fost... Mergeam într-o vreme adesea la plimbare prin Eternitatea. Nu că aş fi emo, satanistă, mironosiţă sau aparţinând altei categorii atrase cumva de vreun aspect al pădurii de cruci. E cel mai linişte acolo! De jur împrejur fotografii, cuvinte, verdeaţă, calm şi tăcere. O insulă în care au naufragiat oameni care ne-au fost cândva alături, o insulă peste ale cărei cărări pavate cu amintiri păşim în treacăt, tot mai rar. Un loc din păcate tot mai des vandalizat de haimanale pentru care numele dăinuind acolo nu înseamnă nimic. Eram obişnuită deja cu lipsa gărduţului care împrejumuieşte mormintele. Ştiam că-l fură şi-l tot înlocuiam ştiind că va dispărea din nou. De data asta am încremenit năucită. Au furat până şi plăcuţa de pe cruce, scoţând la iveală un dreptunghi de rugină - singura mărturie a timpului scurs. Indivizilor ăstora nici că le pasă...

Cinci

luni, 28 iunie 2010
David are medalie de „aur”, nu ştie nici el pentru ce, dar o poartă ţanţoş. Îşi asortează hainele cu papucii şi face pe micul Tarzan cocoţându-se oriunde îi trece prin minte. A primit cadou o undiţă de jucărie, cu magnet, cu care pescuieşte patru peşti magnetizaţi şi ei. Între timp descoperă tainele fizicii… cum că undiţa lui agaţă unele metale, adică monede, furculiţe, oale, până şi… „am pescuit chiuvetaaaa!” Evrika! Iau în considerare ideea că o să-şi înnebunească părinţii dar mă bazez pe faptul că jucăriile se strică repede. „I-a căzut clanţa”, zice şi râd de mor. Ce clanţă!? Aaaa, manivela! O punem la loc. David e isteţ, frumos şi trăsnit. O să-şi scoată din minţi învăţătoarea, presimt. Până atunci… abia are 5 ani şi o groază de jocuri de învăţat. „Să mai vii şi să-mi mai aduci dulciuri!” S-a făcut…

Cică să mai scriu, nu? Să îţi poţi da seama dacă pe undeva mai trăiesc şi pentru sufletul meu ori dacă mă prăvălesc de-a dura printre orele asudate ale verii. Nu mai alerg după nimeni şi nimic, atât pot să spun. De data asta nu mai acuz oboseli sau sictir... e poate doar sfertul de secol care mă face mai... iunie... poate chiar şi iulie! Glumesc, bine-nţeles. Glumesc tot mai des şi plâng tot mai rar, mănânc fără pâine şi beau multă bere. Pe ici, pe colo repet aceleaşi greşeli care nu dăunează deloc sănătăţii. În minte mi se fixează idei obsedante pe care le ticăi cât e ziua de lungă între urechea stângă şi cea dreaptă. Tânjesc în surdină şi visez în taină. Rămân iremedial convinsă că poate... dacă... cineva... cumva... aşşş

Dusă cu pluta

luni, 21 iunie 2010

E o poveste pe care n-am mai apucat să o spun la vremea când am trăit-o. Însă rămâne o mirare - chiar şi pentru mine - cât de simplu reuşesc uneori să trec peste momente cărora de altfel aş fi jurat că nu le-aş face faţă. N-a fost nasol ci dimpotrivă, fascinant şi frumos.
Ai mei - familie şi prieteni - ştiu prea bine că cea mai mare frică a mea este de apă. Nu mă tem să mă spăl şi nici nu mă feresc să călătoresc cu vaporul. Mi-e frică pur şi simplu de oglinda unduitoare a apei atunci când sunt nevoită să-i tulbur moleculele la un nivel care îmi depăşeşte genunchii.
Împrejurările au făcut ca acum vreo trei uichenduri să particip la o ieşire cu caiacul pe Siret, până la Dunăre. Nu am pus întrebări înainte, pur şi simplu m-am bazat pe instinctul care îmi dicta că e în regulă să fac o mică nebunie. A fost atât de bine încât aş avea curajul să repet experienţa, bine-nţeles cu aceeaşi vestă de salvare strâns legată de mine. Ciudat cum aşa un accesoriu combate paranoia mea când vine vorba de valuri :)