Zădărnicii

--> -->

Am o fereastră spartă din stupizenie. Noroc că nu m-am tăiat, ghinion că e iarnă. Am lipit-o cu scoci maro, că transparent nu aveam, şi privesc prin el soarele de parcă aş ghici în zaţ de cafea. Până când voi avea bani s-o înlocuiesc va fi deja vară...

Mă cert cu oamenii pentru că-mi sunt dragi. Dacă i-aş urâ i-aş ignora. Dar dacă-i ignor nu-nseamnă neapărat că-i urăsc...

E un ghiveci fără floare pe care îl ud în continuare. Crescuse acolo doi ani la rând o Steaua Crăciunului a cărei frunze roşii mă făceau să-i zâmbesc şi s-o întreb cum se mai simte. Dar n-am ştiut să înţeleg că nu-i era tocmai bine...

Îmi chinui sufletul şi îl îndemn să iubească de teamă că va uita cum se face. De fapt e ca mersul pe bicicletă: l-am învăţat în copilărie şi-l mai exersez rar pe bicicleta medicinală din sufragerie. Mă amăgesc c-ar fi acelaşi lucru...

Maşina de cusut mi-am dorit-o viaţa întreagă. A fost a bunicii mele şi am visat totdeauna că într-o zi o voi moşteni şi o voi folosi. O am aici în cameră şi şterg praful de pe ea, atât deocamdată...

Gândurile îmi sunt pline de planuri pentru fiecare zi, deşi combat cu vehemenţă proiectele fantastice sortite eşecului. E o superstiţie a mea, deşi aş jura că n-am niciuna. Potrivesc ceasul să sune devreme, după zicala cu „...departe ajunge”, şi-l amân imediat ce-mi dau seama că departe e dincolo de linia orizontului...

Aşteptam o îmbrăţişare, una singură şi sinceră. Avea să-mi ajungă pentru tot restul timpului cât ne vom mai întâlni ca doi străini pe coridoarele vieţii. Timp mai mult, mai puţin, îmbrăţişare ioc...

O vârstă şi ceva

Dacă am fi trăit vieţile părinţilor noştri, la vârsta asta erai profesoară de fizică la o şcoală generală, în concediu postnatal bine-nţeles. Bucătăria ta ar fi fost albă, părul l-ai fi avut negru iar supermarketurile nu s-ar fi inventat încă. Ce să mai zic de internet... Dacă stai să te gândeşti câte n-ai făcut până la vârsta pe care o împlineşti azi ar fi cu siguranţă un bilanţ trist. Nu pentru că realizările îţi sunt puţine ci pentru că vor fi mereu (dar mereu!) mult mai puţin numeroase decât celalte chestii pe care le-ai fi putut împlini. Gândeşte-te un pic: dacă lucrurile ar fi stat altfel crezi c-ai mai fi învăţat vreodată să mergi cu rolele?

Treaba asta ar trebui să fie o felicitare de ziua ta. Scriu întâi „La mulţi ani” şi-apoi adaug urările: să nu-ţi mai fie frică de câini; să-nveţi să frânezi şi să faci întoarceri; să-ţi scoţi mai des aparatul ăla de fotografiat din casă; să mergi pe la munte şi să mă iei şi pe mine; să ai multă răbdare...; să faci mai des prăjituri; să te bucuri de orice, oricând; să ai timp să citeşti; să-ţi găseşti curajul de a te împăca cu propria-ţi persoană, să te apreciezi, să-ţi mulţumeşti şi să zâmbeşti de câteva ori pe zi doar ca pentru tine; să faci tot ceea ce-ţi doreşti, fără semnele de întrebare de dinainte şi de apoi... Şi-ar mai fi!

Într-una din zilele astea ar trebui să înţelegi o dată pentru totdeauna că suntem fiecare o reţetă unică, delicioasă, irepetabilă, inimitabilă, de nepătruns şi de necontrolat. Gustă, savurează, bucură-te!

La mulţi ani, Olivia. Să ne trăieşti şi să ne fericeşti :* 

Aha-uri

Sunt zile în care nu mănânc, sunt nopţi în care nu dorm, trec săptămâni fără să-l sun pe tata şi luni întregi fără să văd un film. Dar orele care se scurg cu messengerul deschis sunt infinite şi parcă au devenit o a doua umbră. Nu ştiu alţii cum sunt dar mintea mea e o crescătorie de fluturi variaţi, multicolori. În toţi anii ăştia de mess am reuşit să mă fac înţeleasă (sau nu!) în rândul partenerilor de conversaţii on-line cum că "dacă dai buzz îţi dau ignore". Au priceput până la urmă că sunetul nu funcţionează şi că taurul din mine nu e tocmai fericit când vede roşu în faţa ochilor. Am reuşit să-i temperez puţin şi pe cei care folosesc întrebările instant: şi ce mai zici? şi ce mai faci? şi altceva… ce-ai mai făcut? Altceva în afară de ce!? Răspund: fraţilor… da' întrebări mai precise n-aveţi? Ce-ai făcut cu cojile cartofilor pe care i-au curăţat ieri? Cât porţi la pantofii cu toc? Îţi place să umbli în pantaloni? (asta e din şcoala generală :D) Ciprian, prietenul soră'mii, face mişto de câte ori ne întâlnim: şi ce mai zici tu, Ana?! Pesemne că mă antrenează pentru sesiunile de mess şi adevărul e că am devenit imună. Ei mă întreabă de-aiurea, eu le răspund la fel.

Zilele astea mă calcă pe sistem (vorba unei colege) aha-urile. Am câte-o fereastră minimalizată-n bară care simbolizează o conversaţie. Ea - conversaţia - se desfăşoară încă sau e suspendată undeva între plictiseală şi preocupare, dar se mai albăstreşte pe alocuri semn că la capătul celălalt al netului respiră încă cineva. Partenerul de dialog căruia i-am relatat în urmă cu jumătate de oră un fapt divers îmi răspunde într-un final: aha… Zâmbesc nervos şi-ncerc să-mi ţin câteva clipe degetele departe de tastatură. Aha… ce? Aha… adică în sfârşit ai citit? Sau abia acum ai înţeles gluma? Aha… e confirmare de primire sau început de sictir? Aha… e un fel de constatare palidă ori cea mai inutilă concluzie din lume?

Cum spuneam, am o sumedenie de fluturi din producţie proprie iar mess-ul îmi inspiră zi de zi creaţii noi. Aha-urile fără urmare sunt moliile care-mi mănâncă învelişul superficial al răbdării, la fel ca şi alte onomatopee care lasă mult spaţiu liber pentru interpretări personale. Imaginaţia mea zburdă haotic printre cuvintele fără definiţii. Vă rog, nu le mai folosiţi în prezenţa mea!

Amintiri din copilărie

În seara asta ninge ca-n basm. Nu ca-n poveştile nemuritoare din cartea cu file îngălbenite ci ca-n poveştile nepieritoare din sufletul meu depănate uneori în faţa unei căni cu ceai fierbinte alături de fraţi sau prieteni. E minunat să-i ai aproape din când în când pe cei cu care ţi-ai petrecut copilăria, să rememoraţi pe nepregătite clipele în care jocul şi joaca vă erau şi vis, şi scop, şi job.

Săniile noastre au ruginit în toţi anii ăştia fără de iarnă şi blestemăm nămeţii care ne împiedică să ajungem la timp să ne muncim puterile sau să ne cheltuim banii. A trecut un an de când m-am oprit câteva secunde ca să admir forma fulgilor de nea ce poposeau stingheri pe mâneca hainei. S-au scurs vreo trei-patru ani de când n-am mai fost la săniuş. E o veşnicie parcă de când n-am mai făcut un om de zăpadă, de când minunea albă era cea mai mare bucurie a vacanţelor noastre de iarnă.
Îmi amintesc prima mea pereche de blugi roşii, superbi, pe care i-am purtat numai vreo lună cred, pentru că imediat următoarea descoperire a fost derdeluşul de pe scările care duc la plajă. Mi-e greu să explic cam cât de bestial este să te dai pe treptele alea acoperite cu zăpadă şi câte ore ne petreceam alunecând în fund acolo. Singurii care au avut de suferit au fost pantalonii mei cei roşii care probabil au devenit mai întâi roz înainte de a de destrăma de tot. I-am distrus iremediabil în acea iarnă şi-mi amintesc de parcă s-ar fi petrecut ieri cât m-am chinuit să-i ascund de ochii mamei.
Aventurilor noastre iernatice le-am pierdut de mult socoteala şi n-aş putea să uit vreodată amestecul senzaţiilor de teamă şi fericire atunci când ne dădeam pe gheaţă. Mănuşile pierdute în zăpadă s-au topit o dată cu ea iar vecinii cărora le aruncam bulgări în cap, de la etaj, ne-au iertat de mult. Mama ne mai dă voie încă să luăm primul strat de nea aşternut pe pervazul ferestrelor şi să ne batem cu ea prin casă. Poate mâine…

Opticinism

Jumătate dintre textele mele sunt nepublicate. Aş putea să ţi le dau să le citeşti dar apoi ar trebui să te omor. Nu pentru că ar fi secrete, nici vorbă, ci pentru că descoperindu-le ai spune că sunt cele mai triste lucruri pe care le-ai citit vreodată. Iar eu n-aş putea suporta gândul că te-am nenorocit cu ideile mele.

Blogul ăsta e o mare responsabilitate. Îmi zice lumea că mă citeşte şi scot un ţipăt înfiorător în sinea mea. Încă unul!? E prea mult! E prea greu! Oamenii, tot mai mulţi, aşteaptă ceva de la mine iar eu nu îi (mă) pot dezamăgi. Trebuie să continui şi să-mi cântăresc cuvintele ca nu cumva ziua unuia să meargă mai prost din vina mea.

Nu e optimism. La naiba cu el! Nu aleg hepi-end-uri pentru aplauze şi lauri. Eu cred în ele aşa cum cred în veşnicele răsărituri de soare. Totul începe şi se termină frumos, dacă vrei. E o chestiune de perspectivă, nu e optimism, repet. Dar păstrez ambalajul frumos, strălucitor, pentru cei prea comozi să guste conţinutul.

Scriu de multe ori altfel, trist - după normele sociale, limpede - după cele ale sufletului meu. Îmi etalez sentimentele care îmi dau cele mai multe bătăi de cap şi de inimă iar din setea de a-mi desluşi mie însumi ce-am trăit uit să atenuez impactul cuvintelor. Nici vorbă de supărare sau chin, e viaţa aşa cum e. Zâmbetele nu înseamnă totdeauna fericire, iar lacrimile nu vin doar la pachet cu durerea. Asemenea simboluri sunt uneori mai absurde decât orice superstiţie...

Dintre toţi partenerii mei de messengerit pe unul singur l-am apreciat în mod deosebit. Conversaţiile cu el erau cele mai pline de substanţă pentru că omul nu folosea niciodată smiley-uri. Iar fără ajutorul mutrelor galbene nu puteam şti când glumeşte sau nu. A trebuit să descopăr, să-l cunosc, să-l înţeleg, să mă bazez pe cuvinte. Din păcate de la o vreme a început să utilizeze şi el maimuţoii şi nu mai vorbim aproape deloc pentru că am impresia că face mişto de mine. Cu simbolurile astea mai am de lucrat...

Holograf - Vrei sa fii doar cum vrei tu
Asculta mai multe audio Muzica

Ştiu...

... cum este să faci planuri peste planuri şi tocmai ziua cea mai neplănuită să fie cea mai frumoasă

... cum e să auzi telefonul sunând întruna deşi el nu sună deloc

... cum poţi să faci multă mâncare cu puţine ingrediente, nu din economie ci din comoditate

... cum poţi să bei cafea doar pentru că aroma ei este încurajarea de care ai nevoie la ora aia

... cum haosul unor zile îţi dă peste cap ordinea din propriul univers şi nu mai găseşti vreun sens, vreun rost

... cum poţi nărui totul printr-un singur cuvânt, cum poţi schimba totul prin ceva mai multe

... cum să fac diferenţa între speranţele penibile, stupide, şi cele îndrăzneţe, promiţătoare

... cum este să dai cu banul atunci când nu poţi lua o hotărâre

... cum trebuie să privesc oamenii în zilele în care nu am chef să vorbesc

* ăsta nu e un răspuns... răspunsul ar fi că Ştiu!

P......ă

Habar n-am cine, ce, când, cum, unde şi de ce! Aud oamenii peste tot vorbind despre preşedinte, despre referendum, despre cum să-l alegem sau nu pe Băsescu. După câte ştiu eu p……a nu se rezumă doar la a-l (re)alege sau nu pe actualul preşedinte sau la a număra mai mulţi sau mai puţini parlamentari. Trebuie să-mi aduc mie însămi câteva argumente care să justifice votul încadrat într-un anumit pătrăţel. În campania asta am lipsit din faţa televizorului şi de la discuţiile p……e de la ţigară aşa că nu am nici cea mai mare vagă idee de ce vreunul dintre pretendenţi ar trebui să fie alesul votului meu ori ce înseamnă da-urile sau nu-urile la referendum. M-aş fi putut informa din multe surse, ştiu, dar nici măcar nu-mi pasă! Am avut zece ştampile pe buletinul meu anterior şi chiar nu au folosit la nimic altceva decât să adune jeg.

Dacă e să mă iau după discuţiile noastre feminine din birou ar fi trebuit să-l fi ştampilat pe tipul cu păr lung, ecologistul roacăr, care poartă tricou cu Pink Floyd, că e cel mai trendy-flendy. Nici măcar nu ştiu cum îl cheamă, dar aş fi putut afla în cabina de vot. Moaca lui Antonescu n-o suport, mi se face frig când îl văd… şi aşa mai departe. Cam aşa aş alege un preşedinte dacă ar fi să-l selectez după criterii de simpatie şi nu p……e, dacă ar fi să-l afişez pe un perete la mine în cameră, nu ca să ne conducă ţara.

De zece şase ani (altceva era cu zece) de când am drept de vot am tot experimentat câte ceva, am tot sperat într-o schimbare şi am încercat să înţeleg p……a, că poate poate ne-o fi mai bine. Dar nu… De data asta am votat cu nimeni şi nimic şi am dezlipit eticheta de pe spatele buletinului de cum am părăsit secţia de votare.

Nu mai vreau jeguri!

Că se poartă...

Aventurile mele din ultimele săptămâni nu sunt deloc romantice ori palpitante, sunt penibile! S-a răcit vremea, se schimbă garderoba, şi cum prind o zi mai liberă încerc să-mi caut ceva de îmbrăcat, de încălţat, de înfofolit.

Pentru o pereche de blugi am umblat mult şi bine, că e anul anorexicelor iar în pantalonii ăştia croiţi pentru manechinuite n-am să încap în veci. Am hoinărit prin zeci de magazine afişând o mimică exasperată la întrebarea vânzătoarelor: Ce căutaţi? Hmmm... vreau o pereche de pantaloni... Blugi? Da... blugi sau oricare alţii... Uitaţi, aici avem cele mai noi modele! ...care să nu aibă sclipici, capse, fermoare, decolorături, tăieturi, rosături, floricele, mărgele şi în care să-mi încapă fundu’ că ăştia de anorexice nu-mi vin! Ăăăă... pppăăăi nu avem alţii... ăştia se poartă. Mersi, eu nu port!

Caut ghete simple, comode, în care să-mi pot băga picioarele la propriu, nu la figurat! Nu-mi pasă că „se poartă” craci de pantaloni în gulere de cizme ornamentate cu briz-brizuri, catarame şi franjuri, eu vreau o pereche fără. Eu vreau ghete cu talpa dreaptă care să-mi ţină cald în zilele în care va fi totuşi frig. Şi să fie frumoase, evident, că nu sunt condamnată să port kitchuri.

Vreau o haină groasă şi lungă care să mă ferească de orice adiere mai neprietenoasă a vântului. „Paltonul” pe care l-am luat anul trecut îmi dă senzaţia că merg pe stradă dezbrăcată şi chiar nu pot crede că nu mai sunt şi alţii la fel de friguroşi ca mine. Nu se mai poartă fâşul! îmi spune azi vânză... pardon, consultanta mea în materie de look. Şi-mi arată colecţia de toamnă-toamnă: o geacă creponată şi alta din nailon. Mă întorc acasă îngrozită, cu gândul că va trebui să mai port încă o iarnă geaca de care mă îndrăgostisem iremediabil, la prima vedere, acum trei ani. Ce vremuri...

Aş mai zice şi de bluze dar mă opresc aici. E clar c-ar fi trebuit să-mi cumpăr haine anii trecuţi sau că îmi voi tricota singură puloverele pe care le visez. Îmi amintesc de întrebarea aia stupidă din oracolele copilăriei noastre: Sunteţi în pas cu moda? Întotdeauna răspundeam amuzată că Nu, fără să ştiu ce adevăr grăiesc.

Oare la anul ce se mai poartă?

Kylie Minogue - Red Blooded Woman
Asculta mai multe audio Muzica

Tu

Asta nu eşti tu! Tu nu îţi puneai perna în cap dimineaţa când sună ceasul, tu nu lăsai florile neudate o săptămână întreagă şi nu te plângeai zi de zi de orice. Tu nu ştiai să jigneşti, nu vroiai să minţi, nu suportai să greşeşti. Tu nu lăsai lucrurile neterminate şi oamenii să te aştepte, tu nu lăsai oamenii să te chinuie şi lucrurile să se piardă. Ţie nu-ţi era vreodată ceva indiferent şi-acum citesc în privirea ta un cumplit simptom de nepăsare al unei boli numite resemnare şi-ţi plâng de milă pentru ziua în care te vei trezi. Asta nu eşti tu...

La mulţi ani!

Mă gândesc la miile, milioanele de cuvinte pe care le-am povestit împreună şi poate că pentru prima dată nu-mi mai doresc să fi trăit într-un alt secol, căci fără internet nu cred că ne-am fi întâlnit vreodată. Încerc să cuprind cu gândul nenumăratele hohote de râs savurate împreună şi parcă distanţa nici nu mai contează.

Te iubesc cam cât o fereastră de mess ceva mai măricică, plină cu inimioare şi pupături, şi îţi promit că n-am să te mai supăr vreodată decât dacă va fi neapărat nevoie. Îţi mulţumesc pentru toate lucrurile pe care le faci fără să-ţi dai seama, pentru cele pe care le faci intenţionat şi pentru cele pe care va trebui să le faci în anii care urmează, când n-ai să mai scapi de mine. Aştept cu nerăbdare să facem telenovela aia în care tu să ai o coafură nouă, să porţi o haină lungă, cu glugă, şi blugi evazaţi, iar eu să am în sfârşit un iubit adevărat.

Nu suntem singure pe lume, asta e clar. Nici nu mai ştiu de ce am crezut asta vreodată!

La mulţi ani, Elennuka! Să ne trăieşti :*

Holograf - Dragostea Mea
Asculta mai multe audio Muzica

Go. Do. Be.

Nu discut despre credinţe şi religii, nu-i judec pe oameni după Dumnezeul lor şi cu atât mai puţin îmi vine să mă apropii de subiectul ăsta care mi se pare - încă - tabu. Însă atunci când un om care crede de câteva luni într-un zeu de a cărui prefix nu sunt încă convinsă îmi serveşte porţii spirituale pe mess, când nu am timp să le diger, rămân cu ele-n gât o bună bucată de timp.

Amicul meu care - bănuiesc că o ştie - mă enervează uneori peste limita admisă de răbdarea mea, spune că nu mai crede în cuvinte ci doar într-o viaţă mai bună. De parcă astea nu ar fi cuvinte, clişee... Iar viaţa lui mai bună nu e oricum, oriunde, ci peste graniţe. Că în România nu ai timp!

N-aş putea vreodată să-l înfrunt nici real, nici virtual, pentru că negativismul lui mă intimidează mai ceva decât profa de contabilitate din liceu. Aşa că îi explic aici ceea ce va trebui până la urmă să priceapă dacă într-adevăr va crede în vreo divinitate sau măcar în el însuşi.

Omule, după cum te ştiu eu viaţa nu va fi vreodată mai bună pentru tine în orice ţară ai merge. Fugi de tine, fugi de oameni şi crezi că dacă ei vorbesc o altă limbă n-ai să-i mai urăşti atât de mult. Ceea ce n-ai înţeles despre credinţă este că prin ea vei înţelege că limbajul, timpul şi majoritatea lucrurilor nu sunt decât nişte convenţii născocite de oameni pentru a socializa mai uşor. Tot ceea ce porţi în spinare - iar tu, văd bine, ai o povară imensă - te ţin în loc, legat de locuri şi oameni pe care nu ai regreta dacă nu i-ai mai vedea vreodată. Nu te-aş contrazice că timpul tău ar fi mai mult şi mai bun în altă parte dacă nu aş şti că socotelile neîncheiate te vor trage mereu înapoi. Învaţă să ierţi şi să nu mai judeci iar timpul ţi se va părea mult mai generos oriunde ai fi!

Mi-ai spune desigur că astea sunt lucruri învăţate din cărţi şi nici măcar nu m-aş obosi să te contrazic pentru că tu le ştii pe toate, întotdeauna. Întrebarea mea ar fi: la ce-ţi foloseşte? Să ai întodeauna dreptate? Să-i faci pe oameni să se simtă jenaţi doar pentru că au râs la un banc de doi lei? Să te răzbuni... Chiar crezi că are importanţă dacă eşti prost sau deştept dacă uiţi să ai grijă de tine şi de sufletul tău?

Eu mi-am învăţat lecţia şi am ajuns să mă bucur în fiecare zi de câte ceva care după normele tale ar putea fi categorist ca fiind nesemnificativ. Tu eşti deaspura tuturor; observi, etichetezi, condamni şi trăieşti o viaţă de care nu eşti niciodată mulţumit. Între noii e un hău peste care nu cred c-am putea face vreodată o punte, dar sper din tot sufletul ca cineva să reuşească.

Nu uita:„Nu vă mai lăsaţi constrânşi de nimeni şi de nimic. Nici de vremuri, nici de oameni. Fără ură, fără regrete şi resentimente, mergeţi înainte ca şi cum timpul n-ar exista. Eliberaţi-vă de tot şi de toate cu gândul că trebuie să trăiţi pentru şi în Adevăr căci doar adevărul vă va face liberi şi numai liberi fiind veţi putea atinge-n viaţă fericirea.” (Florian Pittiş)

Asta e singura cale! Drum bun...

Cine se trezeşte de dimineaţă... a greşit fusul orar!

Azi, 6 noiembrie, m-am trezit la 5, am băut patru cafele, am dat trei telefoane, am înjurat de două ori şi m-am amăgit o singură dată. A fost o zi fără ore şi speranţe, doar cu gânduri şi oameni. Pe cei din urmă nu i-am mai putut suporta pe la ora 14 aşa c-am plecat să mă plimb. Că de-asta îmi place locul meu de muncă: atunci când chiar nu mai pot sau chiar nu mai vreau pot să iau o pauză mai mică sau mai mare. Ori pauză de alţii, ori pauză de mine, depinde de ce vreau să mă lepăd. Şi-am fost în parc să văd platanul căci mi-am amintit că e vremea lui să se-mpodobească cu fructe rotunde ca nişte globuleţe. Nu erau încă aşa cum le ştiam eu dintr-o toamnă anterioară, din alt parc. Dar am strâns o mână de frunze uscate care mai de care mai frumoase. Vroiam de fapt să iau una singură dar parcă toate mă chemau. Fiecare frunză aleasă era încă o clipă de răgaz până să mă-ntorc la datorie, dar nici prea multe că şi clepsidra conştiinţei mele se umple repede.

Astăzi am fost absentă din viaţa mea. Mi-am luat libertatea de a-mi lăsa cugetul să dormiteze în voie şi părul să şadă alandala, cum îi place lui mai mult. M-am uitat mai mult în gol pentru că plinul nu părea să aibă chef de iscodelile mele şi n-am răspuns la întrebări pentru că nici eu n-aveam chef de iscodelile altora.

Azi am mers pe jos şi-am scris în gând cel mai frumos text de postat pe blog, aşa cum mai fac uneori. Cuvinte care-mi curg prin minte atât de armonios încât le-aş zice cu voce tare. Dar nu-s chiar atât de nebună! Sunt întotdeauna adresate cuiva care nu le-ar putea vreodată asculta sau înţelege. Reţin ideea şi-o aştern mâine pe hârtia virtuală pe care o citesc întotdeauna alţii decât destinatarul. Termin un pahar cu vin dulce şi-mi aşez capul pe pernă căci astăzi s-a făcut deja mâine iar fusul toarce întruna din orele nedescâlcite până acum.

Dealul cu dor

E un deal anume pe care-l iubesc. Îl ştiu de mulţi ani deja, îi ştiu fiecare pom (cam cât a mai crescut, ce-a mai umbrit, unde s-a scuturat), fiecare suiş şi coborâş, fiecare gard (unde se întâlnesc cel din stânga şi cel de sus am semnal pe Cosmote), fiecare fânar, fiecare pârâu care-l străbate. Îi ştiu florile galbene şi toate gâzele, îi ştiu ierburile cosite care înţeapă nemilos tălpile goale, îi ştiu zăpezile care-i lasă mereu gol creştetul prea abrupt. Ştiu lunile pline sau ceva mai goale care se furişează din spatele lui şi stelele care-l veghează noaptea întreagă. Ştiu roua limpede din iarbă, fluturii coloraţi ce zboară mai repede decât pot eu alerga şi căpiţele cu fân la umbra cărora mă adăpostesc de arşiţa soarelui. Când sunt acolo, în faţa lui, privesc mereu către orizontul rotund de la graniţa dealului cu cerul şi aştept să apară ceva, o minune... Ştiu că va veni într-o zi!

Eden

Aici îmi caut eu liniştea şi uneori chiar o găsesc. E refugiul ăla de care vorbeam...

Scrisoare de nedragoste

Dacă ar fi o scrisoare de dragoste ţi-aş spune desigur că îmi este atât de dor încât te văd şi atunci când nu eşti, că te aud chiar dacă taci...

Însă e o scrisoare de nedragoste în care nu am de zis decât că îmi este atât de nedor de tine încât n-am să te mai văd nici chiar de vei fi şi n-am să ascult orice ai spune.

Te-am iubit pentru ceea ce credeam că eşti şi m-ai dorit pentru ceea ce credeai că sunt, dar ne-am trezit eu fără tine cel închipuit şi tu fără mine cea visată. Te-am neiubit pe tine cel căruia îţi scriu, m-ai nedorit pe mine cea pe care-o citeşti. Nedragoste, nedor şi nepăsare...

"Vine o vreme
Când trebuie să tragem sub noi
O linie neagră

Şi să facem socoteala.

________________________________________
Câteva momente când era să fim fericiţi,
Câteva momente când era să fim frumoşi,
Câteva momente când era să fim geniali.
Ne-am întâlnit de câteva ori
Cu niste munţi, cu nişte copaci, cu nişte ape
(Pe unde-or mai fi? Mai trăiesc?)
Toate acestea fac un viitor luminos
Pe care l-am trăit.
O femeie pe care am iubit-o
Şi cu aceeaşi femeie care nu m-a iubit
Fac zero.
Un sfert de ani de studii
Fac mai multe miliarde de cuvinte furajere,
A căror înţelepciune am eliminat-o treptat.
Şi, în sfârşit, o soartă
Şi cu încă o soartă (de unde-o mai fi ieşit?)
Fac două (scriem una şi ţinem una,
Poate, cine ştie, există şi viaţa de apoi)."

Marin Sorescu - Contabilitate

Maria Gheorghiu - Cum a fost
Asculta mai multe audio Muzica

. punct . şi atât

Nu îmi plac emoţiile începuturilor, îmi dau senzaţia că în acele clipe părul, pielea şi gândurile mele îşi pierd culoarea. Nu îmi place nici nodul din gât al sfârşitului care mă sufocă şi nu-mi dă voie să vorbesc. Dar dintre toate cel mai mult îmi displac prelungirile etapelor indecise (nu vorbesc despre fotbal!), când aştept în zadar ceva-uri, când altceva-uri mă surprind, când ceva-urile şi altceva-urile nu se potrivesc deloc.

Lecţia cu introducerea, cuprinsul şi încheierea am învăţat-o întâi la literatură şi-am aprofundat-o apoi în relaţiile cu cei din jur. Mi-a luat ceva timp până să înţeleg că locul rămas gol în urma cuiva nu-i este rezervat pentru totdeauna, în caz că ar vrea să se-ntoarcă, că locul gol lăsat de mine în viaţa cuiva nu înseamnă că va urma, ci e de fapt un adio.

Nu mai cred în a doua încercare! Când poveştile se termină le pun ultimul punct, categoric, şi le închid în copertele amintirilor. Sunt milioane de oameni pe lumea asta care ar merita o şansă, însă şansele sunt limitate iar eu nu-mi asum vina de a fi irosit vreuna.

.

Robbie Williams - Come Undone
Asculta mai multe audio Blog

Lacrimi de ploaie

De la o vreme nu mai plâng. Mă uit la Vreme şi aştept zilele cu ploaie în care pot hoinări pe sub cerul acoperit de nori, printre oameni care mai de care mai grăbiţi, pitiţi sub umbrelele lor colorate. Am învăţat să descifrez în foşnetul copacilor apropierea ploii şi o aştept mereu cu bucurie. Închid ochii şi-mi ridic bărbia cât mai sus, las picăturile să-mi curgă pe frunte, pe ochi, pe buze... Caut printre ele gustul sărat al lacrimilor de odinioară. Şi-mi vine să râd pentru că plânsul ăsta artificial nu mă chinuie, mă face să mă simt chiar mai bine.

Azi am fost fericită o clipă, în ploaie. Sper să plouă şi mâine...

"And then she'd say: It's ok... I got lost on the way...
But I'm a supergirl and supergirls don't cry"

Guns'N Roses-Don't Cry
Asculta mai multe audio Muzica

Flori, frunze şi tristeţi

Toamna număr gutui şi vise. Nu prea mă mai scufund în butoiul cu melancolie că l-am secat în ultimii ani, dar mă îmbăt încă cu nostalgia frunzelor galbene, a florilor galbene, a fructelor galbene... singurul galben din lume care-mi place, pe care-l ador. Am o amintire dragă din copilărie când împreună cu alţii ne tăvăleam într-un morman de frunze uscate strânse în parc pentru a fi arse. De-atunci iubesc frunzele toamna şi-mi spun că ele nu se supără când le împrăştii pe alei cu vârful pantofului ca să le ascult foşnetul.

M-am visat odată plimbându-mă într-o pădure înveşmântată în cele mai frumoase culori ale toamnei. Restul visului a fost ciudat, aiurit, însă culorile alea nu le mai pot uita. Caut acum peste tot cu privirea un pom ca în vis şi mă-ntreb ce aş face dacă l-aş găsi vreodată aievea. Căci nimic în lumea asta nu l-ar putea face să nu se usuce de tot.

M-aş întreba uneori: fato, cum să-ţi placă frunzele moarte mai mult decât cele verzi? Doar te-ai născut primăvara... Şi mi-aş răspunde poate: cele verzi sunt acasă, în copacul care le-a născut şi crescut. Cele galbene au căzut, sunt triste, rătăcite, pierdute-n vânt. Cineva trebuie să privească şi în jos, către ele.

M-aş mira uneori: tu, friguroaso, cum de nu te zgribuleşti toamna când vântul bate nemilos? Şi mi-aş şopti apoi în taină: dar tu nu auzi liniştea pe care o acoperă vântul? Nici nu mi-am dat seama că e frig...

M-aş amăgi uneori: toamna asta am să mă-ndrăgostesc... Şi m-aş mai gândi...