Dealul cu dor

E un deal anume pe care-l iubesc. Îl ştiu de mulţi ani deja, îi ştiu fiecare pom (cam cât a mai crescut, ce-a mai umbrit, unde s-a scuturat), fiecare suiş şi coborâş, fiecare gard (unde se întâlnesc cel din stânga şi cel de sus am semnal pe Cosmote), fiecare fânar, fiecare pârâu care-l străbate. Îi ştiu florile galbene şi toate gâzele, îi ştiu ierburile cosite care înţeapă nemilos tălpile goale, îi ştiu zăpezile care-i lasă mereu gol creştetul prea abrupt. Ştiu lunile pline sau ceva mai goale care se furişează din spatele lui şi stelele care-l veghează noaptea întreagă. Ştiu roua limpede din iarbă, fluturii coloraţi ce zboară mai repede decât pot eu alerga şi căpiţele cu fân la umbra cărora mă adăpostesc de arşiţa soarelui. Când sunt acolo, în faţa lui, privesc mereu către orizontul rotund de la graniţa dealului cu cerul şi aştept să apară ceva, o minune... Ştiu că va veni într-o zi!