Amintiri din copilărie

În seara asta ninge ca-n basm. Nu ca-n poveştile nemuritoare din cartea cu file îngălbenite ci ca-n poveştile nepieritoare din sufletul meu depănate uneori în faţa unei căni cu ceai fierbinte alături de fraţi sau prieteni. E minunat să-i ai aproape din când în când pe cei cu care ţi-ai petrecut copilăria, să rememoraţi pe nepregătite clipele în care jocul şi joaca vă erau şi vis, şi scop, şi job.

Săniile noastre au ruginit în toţi anii ăştia fără de iarnă şi blestemăm nămeţii care ne împiedică să ajungem la timp să ne muncim puterile sau să ne cheltuim banii. A trecut un an de când m-am oprit câteva secunde ca să admir forma fulgilor de nea ce poposeau stingheri pe mâneca hainei. S-au scurs vreo trei-patru ani de când n-am mai fost la săniuş. E o veşnicie parcă de când n-am mai făcut un om de zăpadă, de când minunea albă era cea mai mare bucurie a vacanţelor noastre de iarnă.
Îmi amintesc prima mea pereche de blugi roşii, superbi, pe care i-am purtat numai vreo lună cred, pentru că imediat următoarea descoperire a fost derdeluşul de pe scările care duc la plajă. Mi-e greu să explic cam cât de bestial este să te dai pe treptele alea acoperite cu zăpadă şi câte ore ne petreceam alunecând în fund acolo. Singurii care au avut de suferit au fost pantalonii mei cei roşii care probabil au devenit mai întâi roz înainte de a de destrăma de tot. I-am distrus iremediabil în acea iarnă şi-mi amintesc de parcă s-ar fi petrecut ieri cât m-am chinuit să-i ascund de ochii mamei.
Aventurilor noastre iernatice le-am pierdut de mult socoteala şi n-aş putea să uit vreodată amestecul senzaţiilor de teamă şi fericire atunci când ne dădeam pe gheaţă. Mănuşile pierdute în zăpadă s-au topit o dată cu ea iar vecinii cărora le aruncam bulgări în cap, de la etaj, ne-au iertat de mult. Mama ne mai dă voie încă să luăm primul strat de nea aşternut pe pervazul ferestrelor şi să ne batem cu ea prin casă. Poate mâine…