Toamna număr gutui şi vise. Nu prea mă mai scufund în butoiul cu melancolie că l-am secat în ultimii ani, dar mă îmbăt încă cu nostalgia frunzelor galbene, a florilor galbene, a fructelor galbene... singurul galben din lume care-mi place, pe care-l ador. Am o amintire dragă din copilărie când împreună cu alţii ne tăvăleam într-un morman de frunze uscate strânse în parc pentru a fi arse. De-atunci iubesc frunzele toamna şi-mi spun că ele nu se supără când le împrăştii pe alei cu vârful pantofului ca să le ascult foşnetul.
M-am visat odată plimbându-mă într-o pădure înveşmântată în cele mai frumoase culori ale toamnei. Restul visului a fost ciudat, aiurit, însă culorile alea nu le mai pot uita. Caut acum peste tot cu privirea un pom ca în vis şi mă-ntreb ce aş face dacă l-aş găsi vreodată aievea. Căci nimic în lumea asta nu l-ar putea face să nu se usuce de tot.
M-aş întreba uneori: fato, cum să-ţi placă frunzele moarte mai mult decât cele verzi? Doar te-ai născut primăvara... Şi mi-aş răspunde poate: cele verzi sunt acasă, în copacul care le-a născut şi crescut. Cele galbene au căzut, sunt triste, rătăcite, pierdute-n vânt. Cineva trebuie să privească şi în jos, către ele.
M-aş mira uneori: tu, friguroaso, cum de nu te zgribuleşti toamna când vântul bate nemilos? Şi mi-aş şopti apoi în taină: dar tu nu auzi liniştea pe care o acoperă vântul? Nici nu mi-am dat seama că e frig...
M-aş amăgi uneori: toamna asta am să mă-ndrăgostesc... Şi m-aş mai gândi...
|
|
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu