Zădărnicii

--> -->

Am o fereastră spartă din stupizenie. Noroc că nu m-am tăiat, ghinion că e iarnă. Am lipit-o cu scoci maro, că transparent nu aveam, şi privesc prin el soarele de parcă aş ghici în zaţ de cafea. Până când voi avea bani s-o înlocuiesc va fi deja vară...

Mă cert cu oamenii pentru că-mi sunt dragi. Dacă i-aş urâ i-aş ignora. Dar dacă-i ignor nu-nseamnă neapărat că-i urăsc...

E un ghiveci fără floare pe care îl ud în continuare. Crescuse acolo doi ani la rând o Steaua Crăciunului a cărei frunze roşii mă făceau să-i zâmbesc şi s-o întreb cum se mai simte. Dar n-am ştiut să înţeleg că nu-i era tocmai bine...

Îmi chinui sufletul şi îl îndemn să iubească de teamă că va uita cum se face. De fapt e ca mersul pe bicicletă: l-am învăţat în copilărie şi-l mai exersez rar pe bicicleta medicinală din sufragerie. Mă amăgesc c-ar fi acelaşi lucru...

Maşina de cusut mi-am dorit-o viaţa întreagă. A fost a bunicii mele şi am visat totdeauna că într-o zi o voi moşteni şi o voi folosi. O am aici în cameră şi şterg praful de pe ea, atât deocamdată...

Gândurile îmi sunt pline de planuri pentru fiecare zi, deşi combat cu vehemenţă proiectele fantastice sortite eşecului. E o superstiţie a mea, deşi aş jura că n-am niciuna. Potrivesc ceasul să sune devreme, după zicala cu „...departe ajunge”, şi-l amân imediat ce-mi dau seama că departe e dincolo de linia orizontului...

Aşteptam o îmbrăţişare, una singură şi sinceră. Avea să-mi ajungă pentru tot restul timpului cât ne vom mai întâlni ca doi străini pe coridoarele vieţii. Timp mai mult, mai puţin, îmbrăţişare ioc...