Cine se trezeşte de dimineaţă... a greşit fusul orar!

Azi, 6 noiembrie, m-am trezit la 5, am băut patru cafele, am dat trei telefoane, am înjurat de două ori şi m-am amăgit o singură dată. A fost o zi fără ore şi speranţe, doar cu gânduri şi oameni. Pe cei din urmă nu i-am mai putut suporta pe la ora 14 aşa c-am plecat să mă plimb. Că de-asta îmi place locul meu de muncă: atunci când chiar nu mai pot sau chiar nu mai vreau pot să iau o pauză mai mică sau mai mare. Ori pauză de alţii, ori pauză de mine, depinde de ce vreau să mă lepăd. Şi-am fost în parc să văd platanul căci mi-am amintit că e vremea lui să se-mpodobească cu fructe rotunde ca nişte globuleţe. Nu erau încă aşa cum le ştiam eu dintr-o toamnă anterioară, din alt parc. Dar am strâns o mână de frunze uscate care mai de care mai frumoase. Vroiam de fapt să iau una singură dar parcă toate mă chemau. Fiecare frunză aleasă era încă o clipă de răgaz până să mă-ntorc la datorie, dar nici prea multe că şi clepsidra conştiinţei mele se umple repede.

Astăzi am fost absentă din viaţa mea. Mi-am luat libertatea de a-mi lăsa cugetul să dormiteze în voie şi părul să şadă alandala, cum îi place lui mai mult. M-am uitat mai mult în gol pentru că plinul nu părea să aibă chef de iscodelile mele şi n-am răspuns la întrebări pentru că nici eu n-aveam chef de iscodelile altora.

Azi am mers pe jos şi-am scris în gând cel mai frumos text de postat pe blog, aşa cum mai fac uneori. Cuvinte care-mi curg prin minte atât de armonios încât le-aş zice cu voce tare. Dar nu-s chiar atât de nebună! Sunt întotdeauna adresate cuiva care nu le-ar putea vreodată asculta sau înţelege. Reţin ideea şi-o aştern mâine pe hârtia virtuală pe care o citesc întotdeauna alţii decât destinatarul. Termin un pahar cu vin dulce şi-mi aşez capul pe pernă căci astăzi s-a făcut deja mâine iar fusul toarce întruna din orele nedescâlcite până acum.