Remiză

Sunt zile în care timpul parcă se opreşte-n loc şi râde de mine: fraiero!

Iar zilele astea... le-am mai trăit de-atâtea ori încât mă opresc şi eu şi aştept. E o aşteptare de care nu am nici timp, nici chef, dar e răgazul pe care trebuie să mi-l iau până când semaforul din centrul existenţei mele se face iarăşi verde.

Aş fi curioasă să ştiu dacă mai simt şi alţii ca mine... Aş vrea să-mi spună cineva dacă îi sunt vreodată lucrurile atât de anapoda încât să-i vină să lase totul baltă şi să migreze spre un tărâm al nimănui, al nicăieri. Pentru că dacă am fi mai mulţi poate am găsi un sătuc unde să ne refugiem în vreme de criză a sufletului ca s-o scoatem la capăt.

Şi oamenii ăştia care te încurajează fără măcar să-şi dea seama sunt incredibili! Te simţi dator să nu-i dezamăgeşti pe cei care cred în tine parcă mai mult decât în Dumnezeu şi găseşti mereu puterea să rabzi şi să lupţi.

Timpul porneşte agale şi-i fredonez un final de refren: fraiereeeee... E remiză deocamdată...