Decembrie. Întâi

În urmă cu câţiva ani am făcut un sondaj de Ziua Imnului. Trebuia să opresc oamenii din rutina lor şi să îi întreb dacă au idee de semnificaţia acelei zile. Rezultatul a fost şocant, cel puţin pentru mine. Nu doar pentru că nu ştiau de sărbătoarea despre care - recunosc - nici eu nu aveam habar. Nu pentru că oamenii se bâlbâiau după prima strofă şi plecau grăbiţi în altă direcţie. Am rămas fără întrebări după ce câţiva cetăţeni cu pretenţii patriotice au început să-mi cânte cu patos „Trei culori cunosc pe lume”. Şi m-am cărat cu paşi repezi după ce alţii m-au acuzat că nu mă interesez de pensii sau de câinii comunitari.  

Despre ce înseamnă 1 Decembrie pentru mine nu e mult de scris. Nu sunt patrioată nici cât să rostesc un singur La mulţi ani şi să postez pe facebook o melodie care să inducă dragostea de ţară. Nu mă simt nici mai mândră ca ieri, nici mai revoltată ca mâine faţă de patria în care m-am născut. Nu caut pe google dacă românii sunt proşti sau deştepţi. Mă bucur doar de ziua liberă ca şi cum sărbătoarea asta chiar ar fi dedicată românului de rând.

Oricum, la noi Ziua Naţională a României se pierde în anonimat. Sărbătorile Galaţiului au înghiţit-o de-a dreptul. Bâlciul de pe Faleză vinde de toate pentru toţi. Cojoace, cârnaţi, baloane, şosete, vin fiert, jucării, cărţi, brăţări, acadele, odorizante de cameră, brânzeturi, mănuşi, tablouri, accesorii pentru telefon, tigăi, pietre semipreţioase, lenjerii de pat, căciuli de blană, turtă dulce, oale de lut, porumb fiert, ghete... şi cam tot ce îi mai trebuie patriotului gălăţean. La standul cu drapele nu se înghesuie nimeni.