Autotembel

Aici, în îndepărtata civilizaţie, nu ai cum să circuli decât cu autobuzul. Îţi downloadezi mersul de pe site-ul Transurb şi te grăbeşti să ajungi în staţie la ora potrivită. Când vezi că autobuzul lipseşte o zi, două, trei... înţelegi că site-ul nu este actualizat şi că trebuie să dai copy-paste cu pixul, de pe geamul ghişeului de bilete. Dar până la urmă te pui la punct cu toate detaliile şi te transformi într-un monoton călător cu autobuzul.

Dimineaţa, în staţie, se defilează ca pe podium. Eu - mă ştiţi doar, sunt în plop cu ţoalele, cu coafurile, cu trendul - recunosc că le măsor şi le cântăresc pe toate muierile. Uite-o pe asta, ieri purta tocuri, azi poartă adidaşi. Şi ce combinaţie nasoală între pantofii sport şi poşeta de pe umăr! Puştoaica aia s-a machiat iar ca moartea. Oare în vremurile astea nu-i mai atrag profesorii atenţia? Că pe vremea mea...

Ce poţi să faci secunde bune, cât aştepţi în staţie, decât să-i iei la tocat vizual pe indivizii cu care călătoreşti zilnic două-trei staţii? Să-i adulmeci pe fumătorii dunitori (nu există cuvântul ăsta, ştiu, l-am inventat azi şi îl şterg mâine) şi să încerci să te fereşti de ei în mijlocul de transport în comun. Să-i localizezi pe telefoniştii matinali care au mereu câte o telenovelă de povestit. Să te fereşti de elevii cu ghiozdane gigant care te strivesc ca pe un gândac. Să stai departe de pensionarii care nu merg decât o staţie şi te folosesc ca bară de susţinere. Să identifici potenţialii manelişti care îţi pot ruina ziua cu un ritm - sonerie a telefonului - care să îţi rămână impregnat în memorie.

Totuşi... mă ştiţi... „Îngăduitor” mi-ar putea fi numele de familie (dacă nu l-aş avea pe-al lui tata :D). Îmi găsesc un colţ imaginar al meu, cât să răzbat până la Tribunal unde mi se sfârşeşte călătoria. Şi sunt mulţumită că numărul ciudaţilor/enervanţilor din autobuz rămâne constant, cât să-i fac faţă.

Ei, dar vine vorba să mă întorc de unde am plecat, şi anume acasă. Şi aici se rupe filmul. Pentru că în orice moment cuprins între orele 17 şi 21 autobuzele sunt pline de generaţia în imitaţie de blugi. Adolescenţi pe care destinul i-a produs dintr-un amestec bizar de nesimţire, prostie şi gălăgie. Plozi care relatează cu volumul la maxim şi fără pic de imaginaţie toate tembelismele care le trec printre urechi. Că de creier cu siguranţă nu dau dovadă. Experienţe năucitoare care mă înfioară şi îmi trezesc întrebări despre cum eram eu când aveam vârsta lor. Mi-e greu să-mi răspund pentru că am mers pe jos până la liceu şi nu am avut ocazia să-i îngrozesc pe alţii. Şi totuşi...