Bon Jovi

luni, 11 iulie 2011


Priveam mulţimea de oameni care se prelingea dinspre gura de metrou către cărările Parcului Izvor. În stadiul de aşteptare mintea mea toca o singură întrebare sfredelitoare: câţi dintre indivizi aveau la ei un aparat de fotografiat? De altfel singura mea preocupare în orele de dinaintea concertului a fost dacă să iau sau nu cu mine obiectul despre care auzisem că se confiscă la intrare. Şi l-am luat până la urmă, încrezătoare în geanta mea cu buzunare tainice.
Am ajuns în final la ceea ce urma să fie concertul Bon Jovi. Un eveniment care, inevitabil, începea cu o coadă care se lungea şi se lăţea cât vedeai cu ochii. O mare de oameni care încerca în acelaşi timp să intre la concert, să îşi găsească cunoscuţii, să respire şi să îşi păstreze entuziasmul. A durat ceva mai mult de jumătate de oră să străbatem distanţa care ne despărţea de ceea ce era - cred că doar pentru mine - primul mareeeee şi adevărat concert. Atât de adevărat încât a început fix la ora trecută pe afiş. Dar am reuşit până la urmă să ne găsim locurile cam pe la a doua melodie şi le-am plâns de milă celor care aveau să mai rateze câteva din pricina organizării... româneşti.
Pentru mine şi Lau concertul Bon Jovi a însemnat clar agonie şi extaz. Pe cât am fost de fericiţi că ne aflam acolo pe atât am fost de nefericiţi că nu ne aflam... mai încolo. Căci împrejurările au făcut să avem bilete la tribune şi să îi privim cu jind pe cei care rockuiau, cum se face la un concert rock, mult mai aproape de scenă. Dar aşa ne-am ales cu o promisiune pentru următorul concert...
Despre recitalul care ne-a ţinut în priză timp de trei ore cred că s-a spus la ştiri cam tot ce era de zis. Că Bon Jovi au făcut un spectacol incredibil, fără pauze şi fără fiţe. Ne-au câştigat respectul veşnic nouă celor care, obosiţi fiind de-atâta admiraţie şi fredonat, ne odihneam pe scaunele din dotare şi aşteptam următoarea melodie care să ne aducă în poziţie verticală.
De-acolo din spate am privit încântată o mulţime de oameni care vibrau la acordurile formaţiei mai mult sau mai puţin preferate. L-am admirat în special pe un tip aflat la trei paşi de noi, tatuat şi „tricotat” cu Bon Jovi, care ştia absolut toate versurile. Un fan trecut de prima... adolescenţă, care ne-a dat curajul să visăm că i-am putea semăna cândva, peste vreo zece-douăzeci de ani. Numai să fim şi noi şi ei sănătoşi!

„Ne-a luat câteva decenii să ajungem aici... Mulţumim pentru răbdare!” (Bon Jovi)





video


Un comentariu: