Nu pot să explic ce sentiment mi-a străpuns întreaga fiinţă când am primit pe messenger un mesaj de genul „vă veghez şi voi fi mereu alături de voi”. Venit din partea unui om care murise. Cu nodul de rigoare în gât am ezitat câteva clipe şi apoi am făcut-o. Am şters id-ul. Şi i-am dat ignore. M-a mustrat conştiinţa o vreme la gândul că cineva din familia persoanei dispărute a simţit să o comemoreze în felul ăsta, dar am ajuns într-un final la concluzia că asemenea gesturi nu vor avea vreodată ecou în sufletul meu.
Sunt o insensibilă ieşită din comun, ştiu. Chiar astăzi am şters un alt prieten de pe facebook. Pentru că nu mai este în viaţă şi pentru că altcineva găseşte de cuviinţă să îi folosească numele. Pentru că în mintea mea nu se face conexiunea asta. Viaţa virtuală veşnică (da) - întreţinută artificial de moştenitorii parolelor (nu). Pentru că păstrez obiecte, poze, e-mailuri, sms-uri şi ce mai cred eu de cuviinţă că trebuie să îmi amintească de omul care şi-a intersectat cândva existenţa cu a mea. Dar nu pot să accept că cineva îi foloseşte identitatea nestingherit.
În testamentul pe care îl voi lăsa într-o zi pe desktop voi începe cu o mare dorinţă. (Nu vă agitaţi, nu mor încă, sunt doar realistă!) Vreau ca activitatea mea virtuală să se încheie o dată cu mine de parcă aş fi singura care ştie parolele. În rest... mă mai gândesc cui las moştenire colecţia de ambalaje de bomboane, brăţările din noduri şi aparatul de fotografiat.
|
|
stai relax, că până murim noi, inventează ăștia o modalitate să putem sta pe Facebook chiar și de ”dincolo”.