Dirty Galaţi

Nu-mi place să mă plâng! Mai degrabă mi-aş lega o piatră de gât şi m-aş arunca în Dunăre. Cu grijă, printre gunoaie. Focalizând vase-terase, ancorate la mal, care dau senzaţia că la marginea oraşului ăsta ceva chiar pluteşte pe fluviu. Oricum, departe de orice s-ar putea numi turism.

În uichend am avut musafiri bucureşteni. Am mai avut şi timişoreni mai demult. Şi suceveni. Vor veni şi buzoienii cât de curând! Accentul nu contează, ci ideea că nu am ştiut unde să-i conduc pe aceşti oameni cât să-şi facă o iluzie că trăim într-o urbe cu minim de civilizaţie.

Nu ştiu să le explic de ce la noi nu există străzi paralele şi perpendiculare, care să ne testeze geometria exersată ani buni la şcoală. Nu ştiu cum să le spun nici că nu avem vreun plutitor - în afară de bac - cu care să-şi satisfacă pofta de navigat pe Dunăre. Nu mă pricep să le mărturisesc că ai noştri au închis pentru doi ani cel mai mare parc din oraş şi că se luptă de luni bune cu o groapă, pe faleză. Ridic din umeri în faţa unui muzeu pe care nu ai voie să îl fotografiezi, întorc privirea când zăresc o haită de câini traversând strada şi tac mâlc înaintea pozelor ilustrând inşi zâmbăreţi care promit să schimbe oraşul. Căci el, oraşul, e naşpa de când îl ştiu!

E drept că nu am crezut vreo secundă din viaţa mea că Galaţiul se va detaşa de imaginea sumbră a combinatului, că va înceta într-o zi să-i semene. Că vom avea într-un final acea Sală a Sportului funcţională, acea Terasă de Vară primitoare, acea Domnească cu care să ne mândrim, acel Mall în care să numărăm piţipoance. Şi lista poate continua!