Absent

Sunt anotimpuri, vârste şi împrejurări în care simţi să te înconjori de oameni. Să-i copleşeşti cu telefoane, să le oferi drept ofrandă toată atenţia ta, să îi iubeşti într-un aparte fel, să tânjeşti să îi ai prin preajmă. Şi sunt altele când te retragi la tine în suflet. Fără vreo pretinsă fericire sau tristeţe, fără ambiţii sau aşteptări. Cu telefonul pe silenţios şi invizibil pe messenger, ezitând să te mai foieşti pe străzi arhiumblate. Ca nu cumva să îţi iasă în cale vreunul care să nu înţeleagă. Să îţi facă ţăndări bateriile abia puse la încărcat.

Ironia face că totul e anapoda, exact pe dos. Că atragi ca un magnet privirile atunci când ai vrea să fii invizibil. Şi viceversa. Că dai peste oameni cu care nu te-ai văzut de ani buni şi vor să ştie un rezumat al existenţei tale. Că sunt curioşi să afle dacă te-ai măritat, dacă ai copii sau unde (nu) mai lucrezi. Nu-i interesează nici ce munţi ai urcat, nici la ce concerte ai fost şi nici câte mii de poze ai făcut. Că vor să te coopteze în partide no name, că încearcă să te facă părtaşi la activităţile din timpul lor liber ori că demarează o bârfă mică vizavi de cunoscuţii pe care-i aveţi în comun.

Revin. Sunt vremuri când oamenii simt, dincolo de tehnologie. Şi înţeleg. Mai presus de cuvinte. Că ai nevoie de un răgaz ca să îţi pui cap la cap speranţe, planuri şi încercări. Să te canalizezi pe propria-ţi persoană, fără să realizezi altceva mai măreţ decât să te regăseşti.