Primurdară

Recunosc. Mie îmi place primăvara abia de pe la începutul lui aprilie. Până atunci o fredonez la unison cu Holograf-ii, o admir nostalgică în poze cu ghiocei, o omagiez prin mărţişoare, dar o detest imediat ce ies din casă.

Adică mi se pare firesc să se ducă zăpezile şi să lase în urmă noroaie, bălţi şi frunze uscate. E o etapă cenuşie peste care nu putem sări. Dar mă dezgustă profund realitatea pe care o dezveleşte omătul când se topeşte. Un oraş mizerabil locuit de oameni mizerabili.

Nu există băltoacă fără ambalaje botezate în ea, nu vezi trotuar fără gunoaie de tot felul, nu e stradă pe care să nu trosnească plastice sub roţile maşinilor, nu găseşti petec de pământ fără rahat de câine. În pomii abia dezgheţaţi flutură pungi de toate culorile iar mizerii purtate de vânt se adăpostesc pe lângă blocuri şi garduri.

Peisajul e cât se poate de trist şi în zilele scăldate de soare. Ambalajele lucesc pe marginea trotuarelor mai ceva ca în rafturile supermarketurilor. Gunoaiele din parcuri îţi împestriţează orice tentativă de a suprinde în poze venirea primăverii. Firicele timide de iarbă verzuie îşi strecoară capetele de sub cartoane decolorate şi ude.

În dezgustul meu faţă de murdar m-aş grăbi să dau vina pe Ecosal. Care, am observat bine, a ridicat gunoiul foarte rar cât a fost iarna de lungă. Şi a omis mereu să îl adune şi pe cel împrăştiat pe lângă recipientele de colectare. Însă mai presus de incompetenţa celor care ar trebui să gestioneze gunoiul stă nesimţirea celor care îl produc. O mărturisesc sacii cu resturi menajere lepădaţi pe lângă stâlpi şi maşini. Şi sticlele de bere aruncate în grădinile blocurilor.

Mai ieri m-a îngrozit un tembel care, cu punga de gunoi într-o mână, şi-a desfăcut pachetul de ţigări smulgându-i învelişul cu dinţii. Pe care, desigur, l-a azvârlit în bătaia vântului.