Nu ştiu ce fel de îndrăgosteală folosesc alţii, dar a mea nu-şi iese din matcă niciodată. Nici de Velăntains, nici de Dragobete, nici de Mărţişor, nici de Crăciun, nici în alte zile colorate în roşu pronunţat. Până mai ieri aş fi ieşit în stradă să protestez împotriva aşa-zisei zile a îndrăgostiţilor. Dar m-am lăsat convinsă până la urmă că o doză-şoc de manifestări drăgăstoase face bine şi indivizilor de rând, şi economiei mondiale, şi florăreselor care îngheaţă zi de zi în Ţiglina.
Am admis: bine, e drept că o zi proclamată a dragostei nu strică. Să îşi poată declara oamenii iubirea sub pretextul că e ziua cea mai potrivită. Ascunzându-şi tremuratul mâinilor în sparele unei flori degerate, bătând din pleoape des ca să-şi ascundă lacrimile stârnite de fumul lumânării... cică.
Dar ce-i cu hemoragia asta generală care înroşeşte magazine de haine, supermarketuri şi restaurante? De ce aş vrea ca dragostea să îmi fie sinonimă cu o pereche nouă de blugi? De ce să stecor cadoul mult-îndrăgostit între odorizantul de wc şi punga de mălai? De ce să îmi petrec cina romantică într-un loc unde ştiu sigur că va fi arhiplin şi că voi pleca acasă cu nervi mai mari decât toată iubirea din lume?
|
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu