Sunt zile în care timpul parcă se opreşte-n loc şi râde de mine: fraiero!
Iar zilele astea... le-am mai trăit de-atâtea ori încât mă opresc şi eu şi aştept. E o aşteptare de care nu am nici timp, nici chef, dar e răgazul pe care trebuie să mi-l iau până când semaforul din centrul existenţei mele se face iarăşi verde.
Aş fi curioasă să ştiu dacă mai simt şi alţii ca mine... Aş vrea să-mi spună cineva dacă îi sunt vreodată lucrurile atât de anapoda încât să-i vină să lase totul baltă şi să migreze spre un tărâm al nimănui, al nicăieri. Pentru că dacă am fi mai mulţi poate am găsi un sătuc unde să ne refugiem în vreme de criză a sufletului ca s-o scoatem la capăt.
* 2009... 2007... cine mai ştie... în fiecare an... de câte cinci ori
|
|
O, da, trebuie un refugiu pentru refacere..E prea multa lume haotica consumatoare de energie..
RăspundețiȘtergereCred ca locul oamenilor frumosi se suprapune cu locul celorlalti..Ce bine ar fi daca am putea sa-i facem invizibili pe unii..Macar asa, uneori..
Până la urmă asta e buba: că nu avem fiecare un loc numai al nostru. Încep să-i înţeleg pe cei care vor să călătorească pe Marte :)
Ștergere