Morgana Deltei

Şi am evadat, în cele din urmă, măcar pentru un uichend. În căutarea acoperişului galben, pe drumuri neprihănite încă de asfalturi. Destinaţia: o mănăstire cu hram oarecare. Propunerea mea: să îl schimbe în „Fata Morgana”. Măcar în anotimpurile ploioase, când „departele” lor se dilată anevoios spre un şi mai departe împiedicat în bălţi de noroi demne de un offroad spectaculos.   

Drumul până la Tulcea ne-a fost însoţit la fiecare pas de maci, berze şi tot soiul de imagini numai bune de-o şuetă despre cât de frumos este să mai ieşi din casă, din oraş... Să traversezi Dunărea o dată şi încă o dată, spre un tărâm necompromis încă de oameni. Braţul Chilia. Deltei îi şade bine aşa, sălbatică şi enigmatică. Cu drumurile ei bune de descurajat fiţe şi istovit gânduri necurate.

M-am trezit ca de fiecare dată, pe meleagurile Deltei, holbându-mă după păsări pictate în culori pe care nici nu mi le-aş fi imaginat vreodată. Am ascultat orăcăitul broaştelor şi cântecele zburătoarelor, am alergat după fluturi, m-am jucat cu câini pitici şi mi-a fost teamă de vaci. Am adormit sub lună plină şi m-am trezit la ora de pozat răsăritul.

O zi şi încă jumătate de hoinăreală pe meleaguri unde orele trec fără grija uitatului la ceas. Cu flori colorate la orice margine de cărare şi parfum de muşeţel plutind în aer. Cu apă cu gust de apă! Cu acrituri mâncate direct din copac. Cu gândul că vreodată o să fie vorba de o vacanţă mai lungă acolo.