Hodoronc-tronc

Aş vrea să mă pot ascunde, să afişez veşnic o drăgălăşenie soră cu linguşeala, să fiu numai miere, prietenă cu toate viespile şi muştele. Aş vrea să mă port aşa cum se poartă, să salut ca zurgălăii şi să şuşotesc indescifrabil în unghiuri a câte nouăzeci de grade ale încăperilor semiobscure. Să cerşesc din priviri evaluări pozitive vizavi de ţoalele cu care mă afişez, să laud la rându-mi nu-ştiu-ce-uri însetate de aprecieri chinuite. Jur că asta-mi doresc cel puţin o dată pe zi, atunci când naturalul pentru care trăiesc se diluează în oceanul cotidianului de rahat.

Între a fi şi a nu fi mă încăpăţânez obsesiv să mă agăţ de cel din urmă. Să nu fac şi să nu dreg... Să nu le fac pe plac şi să nu îi pup în fund. Celor care aşteaptă să mă domesticesc prin forţa împrejurării le mai întorc încă spatele şi-i las să mă privească cum sunt de fapt. Invers!

Goana asta după succes şi faimă încă mă mai amuză. Datul din coate al unora care şi-ar sacrifica orice pentru visul care nici măcar nu le aparţine. Care la un trosnit din degete al mai-marilor-şi-mai-tarilor s-ar spulbera în van. Care i-ar face să realizeze pentru o clipă că de fapt nu au nimic din ceea ce le este în jur, că toate pier fără să aibă termenul de valabilitate notat.

Lălăiala mea nu e depresie. Sunt eu, când nu mă mai mint că aş face parte din cercul în jurul căruia mă învârt. Într-o seară ca asta îmi privesc toate ceasurile care nu mai ticăie de-o bună bucată de vreme şi văd că-şi indică orele cu atâta convingere încât nici n-aş zice că timpul lor a stat. Mă opresc şi eu pe la fără un sfert şi aştept. El - tic, eu - tac, tac, tac...

* 1 iunie 2010