Flashback

Tata îşi făcea camera obscură în baie, în bucătărie sau chiar în vreun dormitor. Developa filme, le trecea prin substanţe răsturnate din sticle misterioase, foşnea hârtii şi atârna fotografii ude peste tot. Eram prea mică ca să înţeleg procesul, dar ştiu că m-a fascinat mereu. Şi că l-a explicat de atâtea ori încât, dacă l-ar fi pus pe versuri - ca o poezie de la grădiniţă - mi l-aş fi amintit şi azi undeva între Gândăcelul şi Căţeluşul şchiop.

Mai târziu a apărut Zenit-ul şi viaţa mea a căpătat alt sens. Abia aşteptam vacanţele la munte ca să îmi pot atârna de gât noul aparatul foto şi să ascult poveşti despre timpi de expunere şi diafragme. Habar nu aveam ce îmi tot spune acolo, dar aveam să rămân pe veci îndrăgostită de clic-ul ăla mecanic, hotărât.

La paişpe ani am dat toţi banii primiţi cadou pe un aparat bengos, micuţ şi cochet, cu blitz încorporat. Şi mi-am cheltuit apoi toţi banii de buzunar pe filme şi poze. Am umplut albume întregi şi am făcut pe fotograful până mi-am dat seama că eu nu prea apar nicăieri şi că nu mai înghit zâmbetele forţate.

Apoi s-a făcut întuneric, ani buni, până când un sentiment oarecum răzbunător m-a împins spre uşa unui magazin cu rate. Mi l-am luat pe Fuji FinePix înnebunită după zoom-ul lui şi convinsă că treburile alea mici, de buzunar, nu-s de mine. Recunosc, l-am buşit de un gard în mai puţin de o lună, şi l-am folosit apoi încă patru ani învăţându-i toate chichiţele şi erorile. L-am cărat zi de zi în geantă, l-am urcat pe munte, l-am dus la malul mării, l-am plimbat cu caiacul, am pândit răsărituri, am alergat după apusuri şi l-am adorat ori de câte ori a ştiut să focalizeze aşa cum mi-aş fi dorit.

Acum o săptămână am primit cadou, surpriză, un Nikon frumos şi deştept cum nici nu îndrăzneam să visez. M-au încercat, pe rând, bucuria şi teama. Că am în fine cu ce dar că poate... nu am cu ce. Că am o sculă mişto dar că nu voi şti să o folosesc. În fine, îmi rezerv deocamdată bucuria. Aia enormă. Că visul meu se bifează: împlinit!