La trenuleţe punct ro

Mulţumiri lui Cass pentru unele dintre poze

Uichend în Capitală. Ai zice că-i previzibil, nu? Că ne-am ascuns de caniculă în mall şi ne-am risipit pe la film orele care ne mai despărţeau de întâlnirea cu Bon Jovi. Aşa să tot fi fost dacă nu aveam o gazdă sătulă de toate astea şi hotărâtă să înfrunte gradele Celsius. Drept pentru care ne-am aventurat duminică dimineaţă într-un tur arhitectural al zonei Kiseleff organizat de domnul Valentin Mandache. Şi-ar fi de prisos să mai spun cu ce alţi ochi începi să priveşti o casă după ce eşti ghidat de o persoană avizată printre detalii şi istorii. Dar după trei ore de hoinărit pe străzile încinse călcâiele noastre zvâcneau la unison de-atâta istovire şi ne-am refugiat, din nou, prin cele mai răcoroase colţuri ale Bucureştiului.
După ce ne-am luat o nouă porţie dă fiţe şi film am pornit către o ţintă care ne bântuia de vreo 24 de ore. Căci descoperise Lau pe net o terasă unde trenuleţele ar face muncă de chelner şi odată ce ne răspândise vestea ardeam de nerăbdare să vedem cu ochii noştri.
„La trenuleţe” e desprinsă din visul unui împătimit. Se vede de la o poştă. Este atelier, birou, crâşmă şi... cine ştie... poate şi locuinţă, la parterul unui bloc. Iar terasa unde am ţinut noi să ajungem are vreo cinci-şase mese botezate după gările din Valea Prahovei. Predeal, Azuga, Buşteni... Apeşi pe buton, vine o drezină care îţi preia comanda, după care un alt tren îţi aduce în vagoane băutura şi paharele. O jucărie pentru oameni care mai ştiu încă să se joace, aş zice.