Mama

O ascult dimineaţa trebăluind prin bucătărie şi-n liniştea unei zile neîncepute încă foşnetul prezenţei ei este mai relaxant decât orice melodie. Când mai scapă uneori câte ceva din mână spune nervoasă „acolo să stai!” şi-mi vine mereu să râd de felul cum vorbeşte cu lucrurile care par şi ele să o asculte, căci îşi întrerup zarva imediat. Mă sună mai târziu, după ce plec de acasă, ca să-mi zică să am grijă ce fac şi cum vorbesc că horoscopul mi-a prezis o zi tensionată. Iau aminte şi zâmbesc. Ştie ea ce ştie...

Mama merge la munte şi în Deltă încălţată cu adidaşi, purtându-şi rucsacul în spinare şi telefoanele mobile în buzunar. Dezleagă integrame şi sudokuri tot drumul şi-mi arată pe geam câte ceva deosebit. Hoinăreşte cu mine prin magazinele unui oraş străin şi acceptă până la urmă să se urce în telegondolă. Îi este cam teamă, văd bine, dar nu o spune pentru că în vocabularul ei cuvinte de genul ăsta nici nu există. Mă lasă să mă amuz pe seama ei căci ştie bine că-i va veni şi ei rândul să râdă de mine. Şi râde, vai cum mai râde, de nici nu-ţi mai trebuie alt motiv să i te alături într-un cor de hohote cristaline.

E cel mai iscusit diplomat. Nu minte niciodată şi nu-mi pune întrebări incomode care să mă oblige să o mint. Dar privirea ei supărată e ghilotina care îmi retează într-o clipă orgoliul lasând să curgă şiroaie de păreri de rău. Iar când îmi ling apoi rănile pitită în camera mea, jurându-mi că n-am să o mai pot privi în ochi vreodată, mi se strecoară până la nări miros fermecător de mâncare care mă face să uit de toate cele rele.

Mama mea este iubire, libertate şi frumos. Prin ele trăieşte, prin ea trăim.