Ata ete

„Ţo chei (it’s ok - n.n.), la ăştia veşnic ţo chei!”, spunea indignată mama despre optimismul excesiv al americanilor din filme. Şi am schiţat un rânjet, că hohotul de râs spre care tindeam mi s-a rostogolit înapoi pe gât când mi-am dat seama câtă dreptate are. La ei totul a fost, este şi va fi în continuare enervant de ok iar destinele li se ghidează după atitudinea asta - fie ea şi mimată - pozitivă.

Ştii care e în mintea mea corespondetul românesc al ok-ului? Cel care înlocuieşte întrebări greu de formulat şi răspunsuri dificil de rostit, adevăruri şi minciuni, încurajări, descurajări, convingeri, cotraziceri... Asta e. Adică pe bune: „asta e”. Astea sunt cuvintele care ies din gurile noastre oricând şi oricum, mecanic, pe negândite. Suntem blazaţi şi resemnaţi până în măduva oaselor şi nu ne ferim vreo clipă să ne lăudăm.

Contrazice-mă, te rog! Spune-mi că nu rosteşti niciodată formula de îmbrăţişare a sorţii de un firesc frate cu fatalitatea şi că nu o foloseşti lejer ca liant al discuţiilor dezlânate. Spune-mi că doar în mintea mea expresia asta suspendată în aer sună adesea ca apa trasă la wc şi că oamenii care o pronunţă sunt conştienţi de ceea ce zic.

Aş găsi multe exemple dar sunt sigură că ai destule proprii pe care să le rumegi acum. Te-aş apostrofa numai că ai devenit dependent/ă de prefabricatul „asta e” împreună cu derivaţii lui de tot felul şi ţi-aş mai zice să pui pauză şi apeşi apoi butonul de repeat până când vei pricepe că acceptarea necondiţionată prinde rădăcini adânci în mintea ta şi devine un mod de viaţă. It’s not ok, it’s gray...

„Mă uit în jur şi toţi sunteţi îmbrăcaţi în gri...”