Sorinel salamul minune

Ascult Aud manele. Şi house. Pentru că vecinul de jos este atât de darnic încât dă share cât îl ţin boxele. După vaiete gâjâite înăbuşite în acorduri petrecăreţe urmează o serie de dum-dum-uri care fac pereţii să intre în rezonanţă. Iar după un scurt moment de linişte şi suspans se aude - gieee - Mafia!, de-mi vine să-mi scutur pantalonii de pijama ciclamen inscripţionaţi în stil de cartier cu „good night”.

Ştiu, recunosc, mi-am terorizat şi eu într-o vreme vecinii cu ajutorul celor doi giganţi zgomotoşi ai lui frate-miu. Au înghiţit Pasărea Colibri şi alte păsări rare din playlistul meu încât se bucură cu siguranţă că m-am mutat.

Revin, că mi-am diluat ideea. Aud manele. Acum, chiar în clipa asta. Şi aseară... le-am auzit până am adormit. Şi în alte dimineţi, după-amieze şi nopţi. Inconfundabile, indigestibile, insuportabile. Torturând limba română, chinuind acorduri muzicale, răvăşind orice noţiune de estetică. Şi nu mă mai revolt, căci mă bântuie şi pe mine o resemnare tristă vizavi de specimenele alături de care convieţuiesc. Pur şi simplu persist în starea de mirare stupidă: cum să asculţi, să te relaxezi, să mănânci, să visezi pe o asemenea... mmmuzică!? Cum să fredonezi asemenea versuri, cum să te îndrăgosteşti pe asemenea ritmuri, cum să...